Supranumit de către criticul Eugen Simion “buzduganul unei generații”, Nicolae Labiș a fost o personalitate fulgerătoare și un talent de excepție, stins prea devreme, dar care ne-a oferit moștenirea sensibilității și geniului său poetic prin care a încercat recuperarea vechilor valori, a esenței artistice supuse dezagregării de către noua ideologie. Labiț a simțit cum politicul sugrumă literatura ți a luptat pentru repunerea în drepturi a poeziei ca mesaj al libertății și reînnoirii.
La 2 decembrie 1935 se naște Nicolae Labiș, în Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, județul Suceava.
În 10 decembrie 1956, noaptea, este accidentat de un tramvai în stația de vizavi de Spitalul Colțea. Va dicta prietenului său Aurel Covaci cele 11 versuri, dintre care primul este: “Pasărea cu colț de rubin...”.
Luni, 24 decembrie, ora 12, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei și Paul Georgescu, iar Paul Anghel citește “Moartea căprioarei”. Este înmormântat în Cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.
“Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară-tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!” (“Moartea căprioarei”)
Nicolae Labiș cu tatăl său, Eugen, care a luptat la Cotul Donului, scăpând din încercuire și întorcându-se acasă în primăvara lui 1943.
Născut în anul 1911 în comuna Găinești, județul Baia, Eugen Labiș era învățător. A participat la luptele de la Cotul Donului cu regimentul 16 Dorobanți din Fălticeni, având gradul de sergent T.R., contingent 1933. Această unitate făcea parte din Divizia 7 Infanterie - Corpul 1 Armată - Armata a 3-a română, care se afla la flancul stâng al armatei noastre.
MONICA JOIȚA, Centrul Culturii Tradiționale Suceava
(Sursă: Grupul Cotul Donului - Stalingrad - Stepa Calmucă, 1942)
NICOLAE LABIȘ: O altfel de “Mioriță”, din volumul “Albatrosul ucis”. Un fel de continuare a “Mioriței” lui Vasile Alecsandri.
MIORIȚA
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge și-mi pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros și drag.
Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descântă-n fluierul de os…
Tainic își frământă cadențarea sfântă
Acest cântec trist și luminos.
Se îngână lin liniști în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuță batrână cu brâul de lână,
Ce mai cați bătutul de noroc?
Brâul tău din copcii s-a desprins - târzii,
Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună…
Pentru ce și astăzi lăcrămezi și vii
Când la stână fluierele sună?
El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
Înaintea ta să se arate…
Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă…
Ostenești… O clipă numai să te-oprești.
Odihnește-ți ochii în afund de zare…
Vai, pe zare-s nouri - turmele cerești -
Și-auzi glasul tragicei mioare…
De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ți-i părul - albă vâlvătaie…
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Miorița laie, bucălaie…
***
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Stau câteodată împietrit și mut
Să-nțeleg o clipă neînțelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut…
(1958)
