- Antoane, ai înnebunit? Ce sunt banii ăștia întinși pe sfoară?
- Lasă-mă dracului. Sunt necăjit. M-am săturat de cicălelile și reproșurile nevesti-mii. De dimineață până seara bodogănește prin casă și nu aud altceva decât că sunt un neputincios, un incompetent, un neisprăvit și un incapabil să aduc destui bani în casă. Dacă știam că nu-s în stare să-mi întrețin familia, îmi reproșează zilnic ghionoaia de nevastă-mea, nu trebuia să mă însor. Mă învinuește că din cauza nepriceperii și stângăciilor mele de la locul de muncă nu sunt promovat, nu mi se mărește salariul și ea nu-și permite să-și cumpere pantofi ca și vecina ei, că nu se poate duce în concediu la mare ca verișoară-sa, că nu are o bijuterie ca lumea, cum are șefa unde lucrează. Dacă nu o iubeam, o lăsam în plata Domnului, că m-am săturat de tocănelile ei. Ăștia-s bani “ouați” acum, special pentru ea.
- Vrei să spui că i-ai tipărit acum? A întrebat, mirat, vecinul.
Anton, gustând gluma, a continuat:
- Exact! Sunt calzi, acum i-am tipărit, pentru nesătula de arginți. I-am întins pe sfoară, la uscat, când o veni acasă, să dea cu nasul de ei, să se sature de bani.
Vecinul de la etajul 4 a rămas uluit. În bucătăria bunului său prieten, Anton, era un spectacol nemaivăzut și nemaiauzit de el. Pe două sfori întinse de la un perete la altul erau prinse cu cârlige de lemn pentru rufe, monede de hârtie de 25 de lei.
- Cum, și zici că ăștia sunt bani făcuți acum?
Văzând că gluma a prins, Anton a continuat:
- Sunt virgini. Acum au ieșit de sub tipar.
- Ești nebun. Și dacă te înhață miliția?
- Aș, vezi-ți de treabă, atât de bine-s făcuți că le este imposibil să mă prindă. Le va fi imposibil să deosebească o hârtie adevărată de una contrafăcută.
- Antoane, ai grijă, să nu te toarne vreun nemernic!
Uite pentru ce am venit, l-am “dat drumul” cazanului de fiert țuica. Duduie. Știi cum iese țuica? Ca din țurloi. Vino până la mine să guști din “prospătură”. Este atât de bună că te scoală de pe patul morții și, plescăind din limbă, cu ochii închiși, cu capul dat pe spate și frecându-și degetele, ca și cum ar pipăi țuica, a continuat:
- Îî,îî, este caldă. Gustul ăla de prună te invită, iar aroma aia de sâmbure te fericește. Hai, vino repede. Te aștept!
Trecuse vreo jumătate de oră de la invitație. Anton a mai aranjat pe sfoară vreo câteva bucăți de 25 de lei. S-a spălat pe mâini și s-a îmbrăcat. Frecându-și mâinile, satisfăcut de isprava făcută și la gândul că va bea o cinzeacă de țuică proaspătă, și-a zis:
- Mă duc sus, la prietenul meu bun, să beau o țuică. Poate că între timp vine nesătula de bani, nevastă-mea, să-și găsească ploconul pe sfoară. N-apucă să-și termine gândul că cineva a sunat la ușă.
A și venit, și-a zis Anton, și s-a repezit să deschidă ușa.
Răsucind tacticos cheia în broască, a zis cu glas prefăcut și mieros:
- Poftiți, cucoană, să vă luați cadoul! Poftiți, vă rog!
Mare i-a fost mirarea când a văzut în fața ușii patru ofițeri de miliție, un maior mai în vârstă și trei sublocotenenți.
- Dumneata ești Anton... ?, a întrebat maiorul.
- Da, eu sunt!
- Ne permiți să intrăm în apartament? De fapt avem mandat de percheziție.
- Poftiți, poftiți! Nu este nicio problemă, a replicat Anton cu glas înecat de emoție, neștiind și întrebându-se de ce a venit miliția la el.
Toți cei patru ofițeri au intrat în apartament și s-au oprit în antreu. Maiorul a deschis ușa de la bucătărie.
- Ce-s cu banii ăștia?! Când i-ați tipărit și unde este mașina de multiplicat?
Anton și-a dat seama imediat că prietenul său bun de la 4 l-a turnat și că în urma denunțului, milițienii au descins urgent să-l prindă în flagrant delict. Calm și cu un zâmbet în colțul gurii, Anton le-a explicat toată povestea banilor atârnați pe sfoară, dar, la sfârșit, a apăsat pe cuvântul ghionoaie, hrăpăreață și nesătulă.
După cele auzite, ofițerii s-au mai înseninat la față. Fiecare a apucat să ia de pe sfoară câte o hârtie și să o examineze atent. Maiorul a examinat două, apoi s-a așezat în scaun și și-a aprins tacticos o țigară.
- Examinați-le pe toate, le-a spus el subalternilor.
Când au terminat controlul, maiorul s-a pornit pe un râs sănătos. Și-a stins țigara fără grabă, potolit, strivind chiștocul de trei-patru ori într-o farfurie lăsată pe masă. I-a cerut scuze lui Anton și le-a ordonat tinerilor ofițeri:
- Să ne grăbim, c-am lăsat biroul deschis și ancheta cu spargerea magazinului de bijuterii pe jumătate făcută, ca să venim aici după cai verzi pe sfoară.
Înainte de a ieși din apartament, Anton i-a oprit.
- Stați, un moment. Nu vă grăbiți. Ca să nu spuneți că ați venit până aici fără niciun folos, ia mergeți până sus, la etajul 4, la camera 21, la Vasile..., să vedeți cum arată o distilărie de țuică clandestină. Mi se pare
că legile nu permit deținerea cazanelor și prepararea artizanală a alcoolului. Ofițerii s-au uitat unul la altul și fără niciun cuvânt, toți patru au apucat-o în sus, pe scări.
- Ce i-a apucat pe bărbatul tău și pe Vasile de la 21?, i-a zis, într-o zi, administratorul blocului nevestei lui Anton.
Din prieteni buni ce erau, nu-și mai vorbesc. Am auzit că săptămâna trecută, patru ofițeri de miliție au percheziționat apartamentul 21 și au confiscat cazanul de distilat țuică. Și-au mai dat și o amendă de 500 de lei. Și ce om cumsecade, corect și cinstit este Vasile ăsta. Om cu frica lui Dumnezeu. Cineva l-a turnat! Un porc. Mare noroc a avut Vasile. Om cumsecade, maiorul ăla de la miliție, nu s-a uitat prin legi, sigur că n-a vrut, și l-a scăpat pe Vasile de belea, doar cu o sancțiune de ochii lumii. Putea “binișor și ușurel” să-l bage-n pușcărie.
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
