Pășesc prin colbul delicat al amintirilor
Și aud râsete, suspine, cântecul viorilor
Sufletului, a tuturor înfiorărilor
Pe care anii ni le-aduce tuturor.
Oare, unde să m-opresc?
Pe un tăpșan primăvăratec, ca din povești,
Sau în târnațul casei părintești
Unde mă simt bine oricând voiesc?
Dar mă-mpiedic de-o frunză căzută pe pământ,
Ce se mișcă-n vânt fără să spună un cuvânt.
Am înțeles... Mă opresc aici, în toamna mea,
Fericită că mi-am găsit amintirile-n ea.
VOICHIȚA ELENA TOMA
