Crăciunul va veni și iarăși ne va cuprinde. Gerurile nopților de iarnă prind a sculpta mărunte dalbe flori pe ferestre, iar prin lungi ulițe de sate și cărărui de cătune se aud glasuri de copii, feciori și fete porniți cu cetele de Leru-i Ler. Sub brazii frumos împodobiți ai caselor noastre, ca și prin nămeții pădurilor Carpaților Românești, îngenunchem Colinde, ținând lumânări în mâni tremurânde, iar ochii noștri înlăcrimați, de dorul celor care au fost și acuma nu mai sunt, rămân ridicați spre Înaltul Cerului! La mulți și sănătoși ani, alături de cei dragi ai voștri și ai noștri! Iar la anul care vine, n-ar fi rău să fie bine! Din Sibiul Ardelenesc și Transilvan, vă rostesc aceste urări glasurile reunite ale membrilor familiilor, rudelor și prietenilor și neprietenilor lui Ioan Vulcan-Agniteanul. Dorim ca rășina parfumată a bradului veșnic verde să vă înmiresmeze atât bucatele de pe mesele caselor voastre de locuit, cât și Altarele bisericilor preoților și Stranele rugilor creștine ale nemângâiaților și suferinzilor noștri bunici și părinți!
O OARECARE POVESTIOARĂ DE IARNĂ
Depănată și ascultată la gura sobei, pe când femeile și fetele satelor țării mele încă mai torceau, din caierele furcilor, firele de lână, in și cânepă, iar verile înnălbeau pânzeturile pe pajiștile ierburilor. Pe atunci, demult de tot, cunoscusem un fecior ardelean, hârtibăcean și sibian nu numai tare chipeș, dar și căruia îi mersese vestea pentru hărnicia și priceperea sa. Îmi mărturisise că poartă prenumele și numele de fală al bunicului și al tatălui său: acela de Ion Nistor. Amândoi, în tinerețea lor, neîntrecuți cosași prin fânețele înflorate ale acelei văi. Țin minte că la poveștile și povețele unei astfel de șezători, acel fecior mi-a spus, în șoaptă, că îl dor mâinile de atâta nemuncă. Că îi este dor să dea colțul ierburilor primăverii, atunci când nu numai că va urca oile la munte, dar va ieși și la arat cu plugul tras de cai. De atunci, mulți ani au trecut, unul după altul, astfel că n-am a ști acum ce s-o fi ales de acel chipeș fecior, precum și de planurile sale. Să vină numai sărbătorile creștine ale iernii și mă voi duce, într-o oarecare duminică, la Liturghia tânărului preot al acelui sat, doar, doar dau de urma lui. Fi-va și el bătrân, acum! Aflu, însă, nu numai că nu se mai țin acele șezători, dar și că lâna oilor nu se mai caută și că nici țăranii nu mai seamănă nici inul și nici cânepa. Că acele puține țărănci-țesătoare și brodeze ale satului folosesc doar firele textile venite din țări străine și cumpărate de la oraș. Că acel sătuc îi tot mai pustiu și îmbătrânit. Că cimitirul e tot mai neîncăpător pentru ale sale multe morminte, cu cruci la căpătâi. Că pădurea de pe dealuri e tot mai golită de bătrânii ei brazi, fagi și stejari. Că rar de tot se mai deapănă povești la gura sobei! Și chiar dacă se mai spun, n-are cine să le asculte, darmite cine să le scrie la ziare și reviste. Pentru că tinerii și școliții gazetari moderni de acum vorbesc și se ceartă doar pe sofisticatele lor celulare mobile, iar de scris își scriu și transmit în redacții plagiaturile și scornonelile, doar de pe laptopurile lor sofisticate. În vreme ce mie, naivul, îmi dau lacrimile de dorul bunicilor și de vremurile de demult din satul copilăriei mele!
Din gândurile versificate ale unei românce plecate în lumea largă: “Spune-mi, mamă, cum e Raiul,/ pe la tine, de Crăciun?/ Vin la voi colindătorii/ când e noaptea de Ajun?/ Spune-mi, mamă, dacă-n Rai/ mai coci cozonaci pe vatră?/ Spune-mi de mai faci sarmale,/ cum făceai la noi odată.../ Spune-mi, mamă dacă tata/ face bradul de Crăciun?/ Spune-i că-i aștept cadoul/ când e noaptea de Ajun!/ Spune-mi ce mai face bunicul,/ sania mi-a pregătit?/ Mi-a împletit ciorapi bunica,/ ori o ie mi-a țesut?/ Îmi lipsește bucuria/ de Crăciun, acum în casă./ E mai tristă sărbătoarea/ fără voi cu noi la masă./ Lângă Steaua ce vestește/noaptea sfântă de Crăciun,/ știu că e și Steaua noastră,/ unde locuiți acum.”
Așadar, n-am decât să mă bucur de aceste minunate gânduri poetice românești, ivite în pragul casei mele din Sibiu, tocmai acum, în preajma sărbătorilor creștine ale iernii! Și constat, cu tristețe, că întrebările fără răspunsuri ale româncei noastre americane, Teonea Ghinea Truță, sunt și ale mele, asemeni tuturor acelora care am avut, iar acum nu mai avem nici bunici și nici părinți cu care să stăm la masa de Crăciun.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
