Vântul care bate, asemeni ploii și zăpezii care vine, se duce mai departe. El mi-a înnegrit obrajii, mi-a umezit și pârjolit buzele crăpate de dogoarea întârziată a verilor; de înghețul și de crivățul timpuriu al iernilor. Un vis asemănător cu realitatea trezită din somn. Un fost pământ sterp, devenit încărcat de roade. O apă tulbure, devenită limpede, rece și bună de băut. O lume tot mai împiedicată în nemersul ei întortocheat, asemeni vieții mele, care s-a risipit, deșertat și împrăștiat peste tot în lume. Am cutreierat mări și țări fără să fi putut desluși graiuri, vorbe și gesturi neînțelese și străine mie și neamului meu, cel românesc. Mi-am exprimat gândurile prin urmele lăsate pe țărână de labele mici ale picioarelor mele desculțe, rănite de bolovani, de pietre și de spini. Uneori înnămolite în lutul de la roata maeștrilor olari ai lumii. Tot astfel am pășit pe Everest, călăuzit de șerparii tibetani, unde am lăsat drept mărturie peste vremi și vremuri, câteva urme adânci și neagre în albul zăpezii unei înalte crevase viscolite. Într-un alt loc imaginar de pe Pământ, cu degetele mâinilor mele am mâzgălit o imensă stâncă dintr-un pinten de munte, lăsând viitorimii zece semne de deslușit. Am mers în deșertul dunelor nisipoase, ghidat de urmele șterse ale caravanelor cămilelor mongolilor și nu m-am rătăcit. Am ajuns pe plaja imensă a unui Ocean, unde am așteptat domolirea valurilor pentru a putea păși desculț pe cochiliile scoicilor, înroșindu-le carapacele ascuțite cu sângele meu de dac. Sosise, însă, vremea începutului toamnei transilvane și m-am grăbit să revin în satul meu natal dintre Carpații Românești. După ce mi-am șters lacrimile bucuriei revederii Munților Făgăraș, am apucat în mâini coarnele plugului cu brăzdarul din fier oțelit, în vreme ce pe bivolițe le rugasem să își înjuge grumazurile lor puternice. Undeva, după orele amiezii, am slobozit bivolițele la iarbă, iar eu mi-am făcut căuș din palma bătătorită a mâini mele drepte cu care am prins a semăna boabele de grâu. Era în vremea marilor beteșuguri ale omenirii, astfel că în urma mea veneau stoluri, stoluri de negre ciori și de flămânzi grauri, ciugulindu-mi semințele rămase între puținele brazde neacoperite de colții grapei și de rotirea tăvălugului. Îndestulați de mulțimea boabelor semințelor, mai marii trimiși ai acelor păsări necălătoare și mereu flămânde și gălăgioase, mi-au șoptit să mă astâmpăr pentru că nu va mai avea nici cine să mai secere spicele; Nici cine să mai mâne carul vitelor cu sacii grăunțelor la moară; Nici cine să mai frământe aluatului feinii; Nici cine să mai coacă pâinile pe vetrele încinse ale cuptoarelor din curțile caselor și gospodăriilor țăranilor. După mortalele pandemii, atât de mică va fi lumea și de puțin flămândă! Și era cât pe-aci să dau crezare acestor răutăcioase vorbe, dacă în așteptarea Primăverii Românești nu aș fi văzut cum de sub sărăcăciosul covor al zăpezilor topite a prins a se ivi verdele viitoarelor holde înfrățite ale grânelor. După care, pe scrisul stângaci al gândurilor mele, când triste, când optimiste, am pus pecetea semnăturii celui mai Omenesc și Creștinesc nume de bărbat, din această lume: ION ROMÂNUL!
Viața fiecărui om nu este chiar o nimica toată...
Din moment ce Copilul se naște în plânsetele dureroase ale mamei sale, după care, copăcel-copăcel, crește mare și copilărește prin a învăța din paginile nescrise ale înțelepciunilor Cărții vieților părinților, bunicilor, dascălilor și preoților săi. Ca urmare, mereu se zbate din răsputeri, iubește, trudește, pătimește, obosește și îmbătrânește, după care călătorește până dincolo de ale sale veșnice tăceri. Însă până atunci, acel fost pui de Om mai are și obligația de a strânge la un loc toate urmele pașilor săi, adânciți în viață, după care și să-i alipească la ciuntitul contur al tot mai nerotundului Pământ și al Apelor Lumii.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
