Walter Roman a fost numit șef al Direcției Superioare Politice a Armatei Române în anul 1947. În acest post, primul gând al lui a fost să-și organizeze aparatul politic. Fiind un om inteligent, a știut că nu va putea să se achite de sarcini decât cu cadre capabile și cinstite, așa că a cerut urgent de la toate unitățile militare să-i fie trimiși ofițerii cei mai capabili, cei mai cinstiți, cei mai buni profesioniști, pentru a putea alege dintre ei pe cei mai buni.
Printre cei trimiși a fost și Mircea. După o selecție atentă și severă, făcută chiar de Walter Roman, printre cei puțini aleși să rămână în Direcție a fost și Mircea. Calitățile lui profesionale, intelectuale, morale, precum și ținuta lui i-au făcut șefului o impresie deosebit de bună.
– Sunt foarte mulțumit de tine și de munca ta, i-a zis într-o zi Walter Roman, de aceea îți propun să te înscrii în Partidul Comunist. Trebuie să devii repede membru de partid. Dacă te propun eu, înscrierea în Partidul Comunist se va rezolva în câteva zile.
Mircea, un om cinstit, care nu știa ce este șmecheria, fățărnicia, falsitatea, care nu cunoștea arivismul, nu cunoștea decât matematică și simțul moral al datoriei, i-a răspuns scurt și sincer:
– Nu pot.
– Cum nu poți? Pentru ce?
– Când am intrat în armată, ca ofițer, am depus jurământ patriei și regelui. Atunci am făgăduit ferm că voi recunoaște și voi sluji, pentru totdeauna, cu credință, patria și regele.
Lui Walter Roman nu-i venea să creadă că în fața lui se află un om, un ofițer de o asemenea cinste, integritate morală și onestitate, căruia i se propune un viitor fără griji, opulent, și pe care-l refuză din cauza unui jurământ.
Și el a jurat credință bolșevismului, chiar în două rânduri. Odată când a intrat în partid împreună cu Hannah Rabinsohn alias Ana Pauker, Lev Oigenstein alias Leonte Răutu și Jakob Broitman alias Iosif Chișinevschi, și a doua oară înainte de a fi trimis cu Brigăzile Roșii în Spania, când a devenit locotenent-colonel într-o unitate N.K.V.D. Porușnicul știa că într-un regim totalitar, aceste jurăminte nu au nicio valoare și din aliat, din fidel, devotat și din tovarăș cinstit, calități care nu sunt luate în considerare la promovarea cadrelor, devii repede, peste noapte, dușman sau te poți trezi urgent în fața plutonului de execuție. Norocul lui Walter Roman a fost că a rămas aici, la noi. România i-a oferit o viață îmbelșugată și protecție, deși nu i-a fost loial țării. Dacă rămânea la centru, în “patria adoptivă”, împărtășea, fără discuție, soarta lui Kamenev și a lui Zinoviev. Stalin a fost un psihopat paranoic și un neiertător. El o ținea într-una, atâta știa, că recunoștința este o boală câinească. După răbufnirile lui paranoice trebuia să te simți fericit și salvat dacă te trezeai la Vorkuta.
Walter Roman a vrut să mai încerce o dată convertirea lui Mircea la comunism, dar și-a dat seama că în fața unui asemenea om, de o asemenea “verticalitate”, nu va avea succes.
– Bine, poți să pleci! Au fost ultimele lui cuvinte.
A doua zi, Mircea a primit o hârtie care îl înștiința că a fost eliberat din postul pe care-l ocupa la Direcția Superioară Politică a Armatei și că este scos din cadrele active ale armatei. Ba mai mult. Plecat pentru câteva zile la țară, într-un scurt concediu, a aflat că a fost căutat de securitate, că i s-a percheziționat casa și că este în iminență de a fi arestat. Și-a luat soția și s-au refugiat într-un colț de lume din inima Banatului unde și-a deschis un mic atelier de reparat aparate de radio. Acolo nu I-a căutat nimeni, nu a întrebat nimeni de el, așa că, după un an a început să creadă că “băjenia” a trecut, că “urmăritorii” i-au pierdut urma.
– Sigur, și-a zis Mircea, securitatea m-a uitat.
Într-o zi, umblând după materiale și piese de schimb, prin Timișoara, a văzut în sala unui club al tineretului foarte mulți copii jucând șah. Mircea nu mai jucase șah de ani de zile. I se făcuse chef de o partidă. A intrat în club, a urmărit jocul copiilor circa o oră, după care Ie-a propus să facă cu el un simultan. S-au aranjat urgent douăzeci de mese la care s-au așezat douăzeci de copii. Timp de trei ore nu a scăpat nici un copil fără să fie făcut mat. A doua zi, ziarul local a scris cu “surle și trâmbițe” despre jocul copiilor și al protagonistului.
După două zile, securitatea a descins în satul uitat de lume și l-a arestat pe șahistul imprudent.
– Dă-l jos pe bandit și aduceți-l la mine, acum! A poruncit un glas nazonant și încărcat de mahorcă.
Mircea nu știa unde se găsește. Fusese dus într-o autodubă fără ferestre și fără nimic pe care omul putea să se așeze. L-au aruncat în dubă, mai rău ca pe o vită și l-au “cărat” o zi întreagă pe o platformă de tablă. Șoferul, instruit și plin de zel, nu a ocolit gropile și nu a încetinit automobilul în curbe până la destinație.
– Hei, tovarășe Belu, banditul are glugă pe cap? Nu?
Pune-i o glugă neagră și “zăbălește-l” cu ștergarul ăsta.
Adu-mi-l la 23.
Interogatoriul a durat două luni, zi de zi și noapte de noapte. Echipa de anchetă era formată din cinci torționari, dar doi dintre ei duceau “greul”. Unul își spunea “bun” și-l atenționa mereu pe Mircea că al doilea coleg este al dracului de rău, de păcătos, de crud și peste măsură de răzbunător. Băiatul rău îl înjura, făcea aprecieri injurioase la adresa lui și a soției, se preta la amenințări, la chinuri fizice violente, la schingiuiri, chinuri morale scornite din minți bolnave de genii ale răului. După o lună, unul dintre torționari i-a confirmat motivele pentru care a fost reținut și interogat.
– Cum este cu jurământul ăla față de patrie și față de rege? Pentru patrie și rege refuzi tu să slujești comunismul, pe tovarășul Stalin, pe tovarășa Ana Pauker, pe Leonte Răutu și pe tovarășul Iosif Chișinevschi? Dacă vei scăpa cu viață de aici, noi te rugăm frumos, și tu știi acum ce însemnează la noi “frumos”, să folosești față de familie, de prieteni și cunoștințe numai aceste două cuvinte – reținut și interogat. Știi că dictatura proletariatului este neîngrădită de lege și te putem aduce înapoi când dorim. S-a înțeles?
În orele “libere” când stătea singur în carcera fără lumină, fără gură de aerisire, fără nicio instalație igienică, cu ciment ud pe jos, îmbrăcat în jerpelituri murdare și rău mirositoare, se gândea la sfârșitul care, simțea el, se apropie. Îl lăsaseră puterile. Carnea ce a mai rămas pe el îl durea, articulațiile se umflaseră, limba îi era uscată și vedea ca prin ceață. Cine i-o fi învățat pe acești semidocți să tortureze atât de devastator, de pustiitor, atât de profesionist? Auzea frânturi din ce-i mai spunea călăul cel bun.
– Hai, iscălește. Nu te încâini! Lasă-l dracului pe rege.
– Nu, nu pot!
– Jos regele!
– Trăiască regele și patria!
– Ascultă, mă, lepădătură, ce ai tu cu regele ăsta?
– El a salvat țara la 23 August. Dacă nu intervenea în ultima clipă, rușii ne călcau în picioare, ne pârjoleau țara și, cum nu ne au la suflet, ne trezeam și fără Basarabia și fără Transilvania.
– Bine, bine, dar el I-a predat rușilor pe Antonescu!
– Nu este adevărat. În Convenția de armistițiu din septembrie ’44, dată la Moscova și iscălită de Lucrețiu Pătrășcanu, generalul Dămăceanu, principele Stirbey și G. Popp, nu figurează iscălitura regelui. Articolul 14 din această convenție stipulează că Guvernul României este obligat să colaboreze cu înaltul Comandament Aliat la arestarea persoanelor acuzate de crime de război. În Tratatul de Pace, semnat la Paris, în februarie ’47, se stipulează la articolul 6 că România este obligată să aresteze și să predea sovieticilor persoanele acuzate de crime contra păcii și umanității. Nici în acest document nu figurează iscălitura regelui.
– Reneagă-l odată, dă-l dracului!
– Nu pot să abjur! Sunt om de onoare, sunt ofițer al armatei române, sunt soldat al acestei țări.
– Bine, am să-l trimit pe colegul meu cel rău, poate te va îmblânzi! Și tortura era luată de la început.
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU