O știre care i-a pus pe jar în special pe bucureșteni a fost cea cu privire la un incendiu puternic izbucnit, luni seara, în proximitatea marii Biserici Ortodoxe aflate la intersecția străzii Doamna Ghica cu Șoseaua Colentina. Din imaginile prezentate de televiziuni se vedea că incendiul se propaga pe o suprafață destul de mare, flăcările fiind uriașe. Ardea magazia de lemne din curtea Bisericii. Din fericire, Biserica nu a fost atinsă, nu au fost victime, nu era slujbă în acel moment, incendiul fiind lichidat în scurt timp de trei autospeciale și un echipaj SMURD. Întâmplarea a iscat discuții și critici la adresa Primăriei Capitalei, legate de gestionarea zonei - în apropiere fiind și un șantier lăsat de izbeliște, dar nu aceasta este tema editorialului de azi, ci marea personalitate a celei care a rămas în istorie, un mare cartier din Capitală purtându-i numele: Doamna Ghica. Aceasta chiar a existat în realitate și s-a născut pe data de 22 ianuarie 1828, la București, fiind prima dintre copiii lui Mihalache Ghica, nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Mama ei a fost Catinca Ghica, prima traducătoare din limba franceză a cărții “Pentru educația copiilor”.
Încă de la o vârstă fragedă, prințesa Elena a impresionat cu sclipirea sa intelectuală, devenind una dintre cele mai remarcabile figuri feminine ale secolului al XIX-lea. S-a spus despre ea că a fost un copil-minune. Vorbea fluent nouă limbi străine. La numai cinci ani învăța deja limbile greacă, latină, franceză, italiană, engleză și germană. La 11 ani a scris prima nuvelă, iar la 14 ani a tradus “Iliada” lui Homer în limba germană. Pictoriță cu talent înnăscut, Elena și-a expus primele tablouri la vârsta de 16 ani.
Împrejurările politice o obligă să părăsească țara, la 14 ani, și să plece cu familia în exil. Perioada adolescenței și-a dedicat-o studiilor. A studiat la Viena, Veneția și Berlin. S-a întors în țară, la Iași, împreună cu familia la vârsta de 21 de ani, într-o scurtă vizită.
A fost prima feministă din istoria României, pictoriță, scriitoare, muzician talentat, prima femeie româncă alpinist. Și-a ales pseudonimul Dora d'Istria temându-se ca nu cumva omagiile admiratorilor să se datoreze mai mult condiției sale de prințesă și familiei ei decât talentului și operei create.
Se spune despre prințesa uitată Dora d'Istria că a vrut tot și a reușit să exceleze în tot ce a făcut. Cezar Bolliac a descris-o ca fiind “printre cele mai frumoase femei ale timpului, cu voce de înger deșteptător”. Nicolae Iorga s-a declarat uimit de “câte cunoștințe se adunaseră în mintea acestei excepționale femei și cu câtă ușurință le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bătălie de dat”.
L-a vrăjit cu farmecul ei pe ofițerul rus Alexandr Kolțov Masalski, cu care s-a căsătorit în 1849, la Iași, părăsind țara, pentru a se stabili la Sankt Petersburg. Se spune că frumusețea Elenei i-a uimit pe ruși. Prințesa româncă, care picta extraordinar, a câștigat în Rusia un premiu la concursul de peisaje organizat de Muzeul Ermitaj.
Ideile ei liberale nu i-au făcut însă viața bună în Rusia: “Dora D`Istria îl urmă pe bărbatul său în Rusia, unde a stat vreo 5-6 ani, până când, în timpul Războiului din Crimea, opțiunile sale foarte liberale făcură pe miniștri să-i spună neted că altă țară, nu imperiul lui Nicolae I, s-ar potrivit mai bine cu obiceiurile și pornirile spiritului ei”, scrie Ionescu Gion, în “Portrete istorice”. Intervențiile prințesei în viața politică, comentariile liberale și nonconformismul acesteia i-au atras dușmani. A preferat să plece din țara în care nu-și putea exprima liber ideile, dar nu a divorțat și, oficial, a rămas principesa Kolțov-Masalski. Pentru lumea artistică, după separarea de soț și de Rusia, va fi, însă, Dora D`Istria.
În aprilie a plecat în Elveția și a escaladat vârful Moench (4.105 metri). A înfipt în vârf steagul României, devenind astfel prima alpinistă româncă și una dintre primele femei alpiniste din lume. A vizitat Italia și a urcat pe Vezuviu. Fire activă, pe lângă alpinism a practicat tirul și călăria. A militat, prin scris, pentru drepturile femeilor. A abordat domenii vaste, scriind cărți despre folclor, despre situația femeilor din Orient, istorie, artă. A scris articole și studii despre literatură, geografie, istorie, artă, în publicații de renume din străinătate. S-a spus despre Dora d'Istria că a fost și un jurnalist strălucit. A fost o luptătoare pentru drepturile femeilor. Pentru că a militat pe alte meleaguri, activitatea sa este mai puțin cunoscută în România, deși a fost prima femeie din țară care a luptat pentru emanciparea femeii. Cea mai cunoscută lucrare a sa a apărut în 1869 și militează pentru obținerea drepturilor egale cu bărbații. Tot pentru drepturile femeilor a militat și în “Les femmes en Orient”. Apărute departe de țară, în franceză, italiană, greacă, rusă, germană și engleză, lucrările sale nu au fost traduse în română. Cea mai mare parte a vieții sale a trăit-o în Italia, la Florența, într-o casă numită Villa D`Istria. A murit pe 17 noiembrie 1888. La dorința sa, a fost incinerată, iar cenușa a fost depusă la Cimitirul “Trespiana” din Florența. “Prin testamentul olograf ce s-a găsit după moarte, Dora D`Istria, după mici legături lăsate fraților și servitorilor săi, instituie moștenitoare a averii sale din România pe Primăria București, însărcinează pe Primăria Florența a vinde Villa D`Istria în folosul Institutului de surdo-muți”.
Și-a lăsat, așadar, averea Primăriei din București, cu mențiunea de a fi folosită pentru administrarea Spitalului Pantelimon, unitate care a fost ctitoria familiei Ghica.
Cea mai erudită prințesă a României a lăsat în urmă o moștenire spirituală importantă care, din păcate, celor din țară le-a rămas mai puțin cunoscută. Acest articol se dorește a fi un modest omagiu. Cine știe, pote că un regizor de film, talentat, se va opri cândva asupra fascinantei personalități a superbei prințese românce!
(Surse: N. Ionescu Gion, Elisabeth Bouleanu)
MARIANA CRISTESCU
