Undeva, în România, se stârnea o furtună. Dinspre Timișoara se pornea furtuna. Tunetul s-a format acolo și am început să-l auzim cu toții. Tot mai aproape, tot mai real. E clar că urma să fie furtună mare. Ne era teamă, dar ne doream furtuna, ne doream ploaia, ne asumam și fulgerele furtunii.
Furtuna, catalogată ulterior “revoluție”, lovitură de stat, trădare, s-a amplificat, a fost puternică și spectaculoasă. A fost o iarnă intensă, o iarnă istorică, o iarnă care ne-a schimbat. Pe noi, istoria, cursul vieților noastre, care părea bătut
în cuie.
Probabil nu vom ști niciodată adevărul despre iarna anului 1989, despre interesul și amestecul străinilor, despre faptul că a fost premeditată sau nu, dar știm că baza acelei turnuri istorice a fost sufletul românului. Fără el, nu ar fi reușit nimeni, nici dinăuntru, nici dinafară, să facă ceva. Iar românul a făcut ceea ce el știe să facă cel mai bine. Să spere! A sperat luptând și a murit sperând.
După ce ne-am ucis președintele și ne-am îngropat morții, după ce ne-am scos certificatele de revoluționari, ne-am dat seama că aveam la dispoziție o țară și habar nu aveam ce să facem cu ea, cum să o gestionăm, cum să o conducem... Nu știm nici acum, dar asta e altceva.
Ceea ce e trist este faptul că, pe atunci, România avea identitate, putere și stimă pe harta lumii. Noi ne-am dorit identitate personală, libertăți și stimă ca indivizi și, undeva pe drum, am sacrificat, vândut, murdărit identitatea națională, în interes personal. Lumea a auzit de români, dar nu știu nimic de România. Comunismul prost înțeles și aplicat în Republica Socialistă România ne-a pus, în decembrie 1989, să creăm România, să ne recucerim drepturile, libertățile și mândria. Ei bine, în decembrie 1989, a murit Republica Socialistă România și s-a născut România. Era datoria noastră să o creștem, să o veghem, să o educăm și să o facem mare. Am făcut asta? NU!
Ca un copil lipsit de îndrumare, de dragoste, de stabilitate, crescut prin plasamente temporare - diferite partide jucând rolul de asistenți maternali -, timpul a trecut peste România, iar acum, este ca un copil lipsit de identitate, de voință, de speranță și scop, de un drum, aruncat de colo-colo, de la unii la alții. Nu am investit în ea, doar am cerut, am așteptat să ne dea.
Sechelele nu sunt din naștere, sechelele României sunt făcute de noi, prin lăcomie, interese personale sau de partid (oricum mult prea multe, fără scopuri clare și esență), prin indiferență. Plătim prețul nerespectării propriei noastre țări. Istoria, ca și greșelile, nu iartă. Te bântuie. În 15 decembrie 1989 a început travaliul nașterii a ceea ce trebuia să fie România, o țară mândră, frumoasă, care trebuia să crească. Prețul l-au plătit generațiile acelor timpuri. Prețul menținerii României în fașă, în infantilism, îl vor plăti generațiile viitoare.
ANTONELA DUMITRACHE
Trist dar adevărat! Recomand cartea Laviniei Betea, Ceaușescu și epoca sa, apărută în 2021, Ed.Corint.