Încă în Antichitatea greacă, istoricul Tucidide, cu ocazia ciumei care a lovit Atena în anul 430 î.Hr., a observat că oamenii vindecați rareori se îmbolnăveau a doua oară și niciodată nu făceau forme grave. În jurul anului 1000, în China și India, a fost dezvoltată o metodă de prevenire a variolei numită variolizare. Această practică a constat în extragerea materialului infecțios provenit din pustulele unui bolnav de o formă ușoară de variolă sau în curs de recuperare (Variola minor) și introducerea acestuia sub pielea oamenilor sănătoși pentru ca ei să se poată infecta; după vindecare, aceștia deveneau imuni la formele mai severe ale bolii (Variola vera și Variola haemorragica). În secolul al XVIII-lea, metoda era răspândită nu numai în China și India, ci și în Imperiul Otoman și, abia mai târziu, a ajuns în Europa.
Mulți istorici sunt de părere că această tehnică a fost introdusă în Anglia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și că Lady Mary Wortley Montagu, o scriitoare renumită la acea vreme pentru ideile sale progresiste, a jucat un rol cheie în răspândirea ei. Montagu, al cărei soț era ambasador în Turcia, ar fi aflat despre variolizare la Istanbul, după ce a fost desfigurată în timpul epidemiei de variolă de la Londra, din 1715. Variolizarea, chiar dacă a fost o practică eficientă de combatere a bolii și s-a dovedit adesea periculoasă din cauza utilizării virusului uman viu, a fost apreciată și promovată în epocă: Samuel Tissot, un mare susținător al acestei proceduri, scria în 1782: “Variola este cea mai răspândită dintre toate bolile, având în vedere că doar patru sau cinci din 100 de oameni scapă de ea; este adevărat și că dacă-i lovește pe toți, îi lovește o singură dată și, când ai contractat-o, ești protejat pentru totdeauna”. Conform unor estimări recente, doar 2-3% dintre persoanele inoculate au murit de variolă, față de 20-60% dintre persoanele neimunizate care au contractat aceeași boală; din aceste motive, cunoștințele despre variolizare au ajuns în majoritatea țărilor europene și în America de Nord până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Descoperirea vaccinării ca tehnică de combatere a bolilor infecțioase datează din 1796, fiind opera unui medic de țară englez: Edward Jenner (1749-1823). Se știa, la acea vreme, că fermierii care s-au îmbolnăvit de variola bovină (cowpox; “cow” - “vacă”, în engl.) în timp ce mulgeau vacile, nu s-au îmbolnăvit, ulterior, și de varianta umană, mult mai gravă. Jenner a înțeles utilitatea practică pe care o poate oferi această situație, prin urmare, în mai 1796 i-a injectat material prelevat dintr-o pustulă de variolă contractată de fiica unui fermier local, unui copil de 8 ani. După câteva luni, copilul a fost din nou inoculat, de această dată cu material din variola umană, dar, așa cum era de așteptat, nu s-a întâmplat nimic. Jenner a ajuns la concluzia că, evident, ceva în corpul copilului îl apăra acum de contagiune, chiar dacă nu a putut să identifice cu precizie ce anume.
Cercetările lui Edward Jenner privind vaccinarea ca tehnică de prevenire a variolei au pus bazele unor studii ulterioare privind natura bolilor infecțioase și dezvoltarea imunologiei în secolul al XIX-lea. Opera sa a fost prima încercare științifică de a controla o boală infecțioasă prin vaccinare; descoperirea a fost atât de importantă încât în Anglia, începând cu 1840, vaccinarea a devenit obligatorie pentru toată lumea. Jenner a fost cel ce a inițiat lungul proces care a dus la eliminarea cu succes a virusului variolei în 1980.
Unul dintre contemporanii lui Jenner, caricaturistul James Gillray, a ironizat temerile oamenilor, imaginându-și modul în care de pe membrele și fețele celor proaspăt vaccinați încep, în mod grotesc, să crească vaci.
Evoluția vaccinării
După acest succes, cercetătorii au căutat să extindă vaccinarea la alte boli infecțioase. Totuși, primele încercări de imunizare împotriva rujeolei, sifilisului și tuberculozei nu au dat rezultatele așteptate. Etape importante în studiul bolilor infecțioase precum tuberculoza, antraxul și rabia au fost atinse după mijlocul secolului al XIX-lea datorită, în primul rând, cercetărilor unor savanți precum doctorul german Robert Koch (1843-1910) și biologul și chimistul francez Louis Pasteur (1822-1895), considerat fondatorul microbiologiei. De altfel, Pasteur a reușit să prevină diferite infecții bacteriene precum antraxul, preparând vaccinuri pe baza unor culturi de bacterii “atenuate” în laborator, pe care le-a numit “vaccinuri” (de la “vacă”), în cinstea descoperirilor lui Edward Jenner. Cele mai importante rezultate obținute de Louis Pasteur au fost în domeniul rabiei (turbării), fiind primul cercetător care a utilizat un virus atenuat pentru a obține imunitate la infecție.
Vaccinarea antipoliomielită în Suedia, 1957
Crearea de soiuri bacteriene sau virale cu virulență atenuată, dar capabile să confere protecție celor mai agresive forme ale bolilor, reprezintă un pas important către formele de vaccinare care vor fi folosite în secolul XX. În 1901, medicul și bacteriologul Emil Adolf von Behring (1854-1917) a câștigat Premiul Nobel pentru medicină, în urma dezvoltării terapiei împotriva toxinei difterice folosind ser din sângele animalelor infectate cu forme atenuate ale bacteriei difterice. Terapia lui Behring s-a bazat pe utilizarea anticorpilor prezenți în ser și pare a fi prima bazată pe antiseruri. Vaccinurile anti-difterie și anti-tetanos vor deveni disponibile abia la sfârșitul anilor 1920, în urma descoperirii tratamentului de dezactivare a toxinelor bacteriene de către medicul veterinar francez Gaston Ramon. Descoperirea lui Ramon reprezintă un pas înainte în dezvoltarea vaccinării: cele două vaccinuri preparate după metoda testată de el au determinat imunizarea prin inocularea doar a unei părți din microorganism, a uneia dintre subunitățile acestuia (de obicei proteine), și nu a întregului agent patogen.
Poliomielită și vaccinare în masă
Spre sfârșitul anilor 1800, în ciuda progreselor continue în domeniul medical, vaccinările nu s-au răspândit în rândul populației din cauza atât a limitărilor în cercetarea științifică, cât și a lipsei campaniilor de informare. Situația s-a schimbat radical la începutul anilor 1900, când în Europa și apoi în Statele Unite au izbucnit focare majore de poliomielită, o boală virală gravă. În anii '50, odată cu intensificarea epidemiilor, a apărut necesitatea dezvoltării unui vaccin care să fie pus la dispoziția întregii populații.
Vaccinul dezvoltat în 1957 de Albert Bruce Sabin (1906-1993) a fost obținut folosind poliovirusul reprodus de mai multe ori în celule non-umane și la temperaturi sub cele preferate de agentul patogen; vaccinarea împotriva poliomielitei la nivel mondial a început în 1963, cu vaccinul descoperit de Sabin.
Vaccinarea în masă a început în Italia, în perioada fascismului, printr-un Decret Regal din 1934, care a instituit obligativitatea vaccinării împotriva variolei, act suspendat apoi printr-o lege din 1977. Tot în timpul regimului fascist, printr-o lege din 1939, vaccinarea împotriva difteriei a devenit obligatorie pentru toți copiii în vârstă de până la 10 ani. În 1967 a fost lansată o campanie globală de vaccinare sub tutela Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) pentru a încerca eradicarea variolei în întreaga lume. La 8 mai 1980, OMS a declarat eradicarea definitivă a bolii, aceasta fiind una dintre cele mai remarcabile realizări din istoria medicinei. (surse - it.wikipedia.org, historyofvaccine.org, the conversation.com; foto - nytimes.com, biomedicalcue.it, imarcResearch)
Documentar de ILEANA SANDU
