CĂRĂRI PIEZIȘE - OFIȚERUL DE SECURITATE (XXII)

Distribuie pe:

Dorin a rămas cu privirea în pământ. Nu scotea o vorbă. Și-a turnat coniac într-un pahar mai măricel. Fără să-l mai balanseze și fără să-l mai “adulmece”, așa cum îi era obiceiul, a aruncat coniacul pe gât, ex abrupto.

- Hai să schimbăm subiectul. Așa-i viața, cu bune și cu rele, iar lumea este ca lumea, timpurile sunt ca timpurile, istoria este ca istoria, iar oamenii sunt ca oamenii. Homo homini lupus.

- Dorine, numai asta mai vreau să-ți istorisesc.

Cam la 3 ani după ce Liviu a fost eliberat din închisoare, m-am gândit să-i fac o vizită. Nu-l văzusem exact de douăzeci și trei de ani, de la căsătoria soră-mi, și asta se întâmpla la Brașov, prin iulie '44. Într-o iarnă, Vlad, colegul și prietenul meu, directorul serviciului sanitar Brașov, a hotărât să facă o inspecție în Agnita.

L-am rugat să mă ia cu el, să-mi văd unchiul. Nu mai fusesem în Agnita de la vârsta de cinci-șase ani, așa că acum nu-mi mai aduceam aminte cum se ajunge la casa lui Liviu. Știam că trebuie să trec pârâul Hârtibaci, dar mai departe a trebuit să întreb. Da, acesta-i dealul. L-am recunoscut. Acolo, sus, era casa bunicii, iar mai jos cu zece case, locuia unchiul meu. Am oprit mașina la poalele dealului. Nu mai puteam să înaintăm din cauza zăpezii. Am întrebat o femeie dacă îl cunoaște pe Liviu.

- Uitați-vă, mi-a răspuns ea, tocmai coboară.

Femeia pe care am întrebat-o și-a continuat drumul și când s-a întâlnit cu Liviu, s-a oprit, i-a spus ceva și a arătat cu degetul către noi.

Încet, cu pași șovăitori, Liviu s-a apropiat de noi, s-a oprit la doi metri și ne-a spus:

- Eu sunt Liviu....

Cu capul în pământ, palid și tremurând tot, își aștepta verdictul. Purta un palton negru, cam “mult” pentru el acum, care își pierduse aspectul și culoarea inițială, boțit, cu mânecile și marginile buzunarelor uzate. Bocancii erau scofâlciți de timp. Totul pe el era sluțit, ponosit de parcă și îmbrăcămintea ar fi făcut carceră, dacă nu era chiar așa.

- Liviule, nu mă cunoști?

A ridicat ușor capul, m-a fixat, apoi a pus din nou capul în pământ și a spus: Nu.

M-a cutremurat fața tristă, inexpresivă și spaima din privirea lui.

- Cum nu mă cunoști? Eu sunt nepotul tău, Radu, feciorul fratelui tău.

A ridicat din nou capul, m-a fixat, a stat așa un timp, apoi a venit la mine, m-a îmbrățișat și a început să plângă cu spasme.

Panica, starea sufletească extrem de apăsătoare ce-l cuprinsese, iminența arestării l-au transformat într-o clipă în neom.

- Hai, Liviule, liniștește-te.

Dorin n-a scos o vorbă. A așteptat sfârșitul poveștii. Și-a turnat a doua oară coniac. Fără să-l miroase și să-l balanseze și pe acesta, l-a aruncat, ex abrupto, pe gât.

- Îmi pare rău de unchiul tău. Se fac greșeli și la noi, și “dincolo”, peste tot.

- Bine, bine, i-am zis eu. Dar la noi, greșelile sunt prea multe și grosolane.

- Va veni și ziua când o să le îndreptăm.

Mult timp, chiar după ce prietenul meu s-a transferat cu serviciul în capitală, m-a obsedat răspunsul lui “o să le îndreptăm”. Adică cine sunt aceștia, din care face parte și Dorin? Cine are dreptul, puterea și împuternicirea să schimbe lucrurile?

- Așteptați trenul? Plecați undeva?

- Da, îmi aștept nevasta și soacra. Sunt pe sosite cu acceleratul de Timișoara.

Da, mi-am zis, acum știu cine-i tovarășul întrebăcios. Cu doi ani în urmă, toamna, așteptam în sala agenției TAROM, din centrul orașului, îmbarcarea în autobuzul care ne ducea la aeroport. Avionul care trebuia să vină de la București nu primise aviz de zbor din cauza ceții care cuprinsese întreaga țară. Tovarășul care-mi vorbea acum, în gara CFR, a intrat în vorbă cu mine și acum doi ani, în agenția TAROM. Atunci nu îl cunoșteam, nu știam cine este, dar din comportamentul și modul de a mi se adresa, se vedea că mă cunoaște. Cine o fi? Cine o fi? Schimbul de păreri despre vreme, despre avioane, despre zăboveala urâcioasă și plictisitoare din sala de așteptare nu mă deranja. Când s-a anunțat iminenta aterizare a avionului, mi-am luat bagajul și l-am întrebat pe interlocutor:

- Mergeți și dumneavoastră la București?

- A, nu. Eu vă conduc până la aeroport, iar de acolo vă ia în primire un coleg.

Atunci mi-am dat seama că de fapt tovarășul este securist și că misiunea lui este să supravegheze grupul. Nu m-a mirat că ofițerul de securitate m-a ales tocmai pe mine ca interlocutor. Știam obiceiul lor, că într-o societate, într-un grup de oameni, ei, ofițerii de securitate, nu stau niciodată de vorbă cu informatorii lor. Îi ocolesc. Nu doresc să-i deconspire, deturnează atenția naivului, îl îndrumă pe o pistă falsă și, nu în ultimul rând, faptul că ei, ofițerii de securitate, au un dispreț total față de delatori.

Acum, în gară, așteptându-mi nevasta, tovarășul a intrat din nou în vorbă cu mine, mai degajat, mai amical.

- Am auzit că ați fost în vizită la Dorin.

- Care Dorin?, l-am întrebat.

- Dorin Aldea, prietenul dumneavoastră de la București.

- A, da, Dorin, sigur. Dorin nu-mi este prieten, îmi este un foarte bun prieten. Am fost colegi în primele clase de liceu. Apoi familia lui s-a mutat în alt oraș și

ne-am regăsit aici, în Tg. Mureș, după douăzeci de ani. Prima cunoștință pe care am întâlnit-o aici a fost el. Mergeam împreună la concerte, la teatru sau la cinematograf. Sfârșitul de săptămână

ni-l petreceam ori la el în familie, ori la noi acasă.

- Știu de mult, a confirmat securistul. Mi-a spus și el că sunteți și ați rămas buni prieteni, chiar după ce el s-a mutat la București.

- De unde-l cunoașteți?

- Mi-este văr. Tatăl lui și mama mea sunt frați.

- Da! Dorin este un băiat excelent. Este inteligent, cult, cu multă judecată, este un om echilibrat și un prieten fidel. De multe ori mi-am pus întrebarea de ce un cadru militar cu un asemenea nivel cultural și cu asemenea profil moral a fost eliberat din armată? Să pierzi un asemenea ofițer de tancuri, cred că este un lux pentru o țară ca a noastră.

(Va urma)

Dr. ONORIU I. COFARIU

Lasă un comentariu