SIBIU-HERMANNSTADT: 1191-2021

Printr-un document semnat și parafat cu ștampila cearuită în roșu, datat la 20 decembrie 1191, deci cu 830 de ani în urmă, Sibiul era ridicat administrativ la rangul de CIVITAS. Se consemna, astfel, cea dintâi atestare documentară a așezării, cunoscută în vechime sub numele de Cibinium. Relativ curând, după acea datare calendaristică, sunt înscripționate atât denumirile marilor zone de locuit și de meșteșugit, cât bastioanele de breaslă, ca și turnurile și zidurile de apărare ale Cetății Medievale. Nearhitecții-construtori de atunci rânduind în așa fel așezarea încât malul drept al albiei râului Cibin să devină granița naturală a celor două suprafețe aparent egale între ele. Atât ca mărime, cât și ca importanță economică și strategie meteorologică și de apărare militară.

După trecerea a aproape trei secole, notabilitățile orașului renunță la vechea lui denumire latinească, astfel încât comunitatea coloniștilor sași consimte să-i spună HERMANNSTADT. Ceea ce tradus în limba română ar însemna “Orașul lui Hermann”. De unde și legenda care spune cum că acesta ar fi fost numele uneia dintre primele familii de coloniști sași care și-a avut propria ei gospodărie și casă de locuit. Derutați și supărați de noua denumire, într-un târziu, ungurii, maghiarii și secuii “inventează” orașului un nume care să fie numai și numai al lor, spunându-i “Nagyszeben”. Un fel de “Marele Sibiu”. În vreme ce “românii mărgineni și hârtibăcieni” l-au considerat secole în șir, când “Sighiul interzis”, când “Orașul cu porțile închise”. Adevărul adevărat este că românii băștinași aveau doar două drepturi: cele de a intra și cel de a ieși din oraș. Însă numai și numai la anumite ore și minute fixe ale zilelor și nopților săptămânilor și lunilor din an. Primul “drept obligatoriu al românilor” fiind acela de a lucra cu ziua și de a aduce și vinde făinuri, lapte, unt, brânzeturi, ouă, păsări vii, zarzavaturi, legume și fructe proaspete. De asemenea, părinții de copii puteau încerca să își înscrie plozii la școli cu internate, în care să învețe carte, multă vreme, numai și numai în limba maghiară, iar ceva mai târziu, și în paralel, și în limba germană. Și mai încercau acei părinți români să îi trimită pe copiii lor să deprindă o meserie, prin doi-trei ani de ucenicie la locul de muncă, perioadă urmată de aceea de calfă plătită de patronii diferitelor făbricuțe și ateliere meșteșugărești. Și mai aveau “dreptul” nu numai de a nu putea refuza satisfacerea stagiului militar obligatoriu, dar și de a se putea sustrage de a merge în războaiele și bătăliile purtate de Imperiul Habsburgic, iar apoi de acel Austro-Ungar. Al doilea “mare drept obligatoriu” al oricărui român era de a nu cumpăra casă sau loc pentru a construi locuințe, magazine, ateliere meșteșugărești, școli și biserici ortodoxe. Prima dintre ele, acceptată cu chiu, cu vai de către autorități, fiind “Biserica din Groapă”. Dintr-un alt vechi hrisov, datat în anul 1780, aflăm că în Sibiul medieval al meșteșugurilor și meșteșugarilor activau nu mai puțin de 40 de bresle profesionale, ponderea numerică și, respectiv, cea economică și militară deținând-o după cum urmează: meseriașii-fierari, urmați de armurari, tâmplari, rotari, dogari, tăbăcari, cizmari, croitori, țesători, birjari, aurari, argintari și gropari.

În prezent, se pare că în Sibiu activează un număr de peste 10.000 de firme și societăți comerciale și bancare, fiecărei “mari porți” de intrare și ieșire în și din municipiu (patru la număr) revenindu-i câte o întinsă platformă industrială și edilitar-gospodărească. Ca urmare, este așezarea transilvană în care cererea de forță de muncă calificată și înalt calificată depășește oferta propriilor facultăți, licee și școli cu profil profesional, tehnic și de limbi străine. Principalele domenii în care se activează fiind, în ordine: calculul electronic și robotizarea industrială; mecanica fină și construcția de mașini și utilaje tehnologice de înaltă productivitate și eficiență economică; turismul cultural, culinar și de agrement; construcția de cartiere rezidențiale de locuit, precum și de vile și cabane turistice în afara municipiului, cu precădere în vecinătatea unor așezări rurale cât mai puțin îndepărtate de zonele urbane, între care: Șelimbăr, Șura Mare, Cisnădioara, Bungar, Rășinari, Poplaca, Cristian, Daia, Șura Mică, Păltiniș și Ocna Sibiului.

IOAN VULCAN-AGNITEANUL

Lasă un comentariu