Motto: “Să nu muncești în ziua de Ignat, că-ți rup porcii bulendrele de pe gard” (Artur Gorovei - “Credinți”)
În ziua de 20 decembrie, Biserica creștină îl sărbătorește pe Ignatie Teoforul (35 - 117), episcop de Antiohia, martirizat, în anul 117 e.n., în timpul împăratului roman Traian* A fost arestat, împreună cu alți creștini și pedepsit cu moartea prin aruncare la fiare, în amfiteatrul de la Roma. Numit și “Sfântul purtător al focului dragostei pentru Dumnezeu”, sărbătorirea lui în preajma solstițiului de iarnă are două motivații: una etimologică: “ignis” (“foc”) și una simbolică - sfântul a fost devorat de lei, animale care simbolizau Soarele * În mod tradițional, la 20 decembrie, românii sacrifică porcul de Crăciun, ziua fiind cunoscută sub numele de Ignatul porcilor.
În credința vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinității întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstițiul de iarnă. După sacrificarea porcilor, ziua începea să crească și Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii și a vieții.
Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mitologia greacă, cea romană și religia populară românească, prin credința că sângele scurs cu acest prilej, prin puterea sa purificatoare, putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost ele.
În calendarul popular românesc, Ignat este considerat patronul acestui animal, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru și al luminii solare.
Folcloristul Petru Caraman consideră că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat își află rădăcinile în tradițiile antichității romane, acest sacrificiu fiind practicat la Saturnalii, între 17 și 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuși era socotit ca întruchipare a acestei divinități, a cărei moarte și reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.
Există, la români, superstiția ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.
Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele por-cului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică. Este paradoxul purificării prin post și sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios, explică etnologii.
OBICEIURI DE IGNAT
Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie a creat, în timp, numeroase obiceiuri, credințe și superstiții, unele fiind respectate și în zilele noastre.
Se crede că în noaptea de Ignat, porcii visează că vor fi tăiați. “Porcul care nu a fost tăiat de Ignat, de aici încoace nu se mai îngrașă, nu mai pune carne pe el și nu mai mănancă, căci în ziua de Ignat și-a visat cuțitul”, scrie etnologul și folcloristul Tudor Pamfile în cartea sa “Dușmani și prieteni”. Singura activitate permisă în această zi era tăierea porcului. Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a lucra.
Potrivit aceluiași autor, în Moldova și în special în Bucovina, Ignatul are un corespondent feminin, care se numește “Înătoarea (sau “Înătoaia”), “o femeie tare lacomă și urâtă care mănâncă lumea. Aceasta intră pe coș în casele în care femeile nu au terminat torsul până în această zi sau încalcă interdicția de a toarce în ziua de Ignat, consacrată tăierii porcului. Pedepsele aplicate de Înătoare sunt cele mai feroce: ea opărește torcătoarele nevrednice într-un hârdău cu apă fierbinte și apoi le mănâncă. Ca să scape de agresiunea ei, femeile împricinate trebuie să se urce pe coșul casei, de unde strigă de trei ori: «Cucurigu gagu!» și acest duh dispare din casă”.
În lucrarea “Sărbătorile”, același autor vorbește și de o altă superstiție:”Chiar dacă n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasăre-găină, rață, gâscă; ori la vreme, de-ai înțepa creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că atunci vei fi ferit de boale”.
De asemenea, relatează autorul, în zona Muscelului, exista credința că patronul porcilor este stăpân pe viață și pe moarte: “Se mai spune că Ignatul își are rânduit să moară negreșit un om în ziua lui”.
Superstițiile nu se opresc, însă, aici: “Când se aduce în casă porcul tăiat, mai întâi se aduce căpățâna cu râtul înainte, ca să fie un noroc. Cu ocazia tăierii porcului se obișnuiește să se dea de pomană o strachină de făină și o mană de sare, ca să nu piară porcii de boală. Sângele care curge de la porc (mai ales de la un porc negru) se strânge in strachină, în care este pus mei. După ce se usucă sângele amestecat cu mei, se macină și se păstrează, fiind bun de a afuma copiii de guturai, de spaimă și de nălucă”.
La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate.
Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă povestește în “Amintiri din copilărie”: “La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l înădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umflu și s-o zurăiesc după ce s-a usca”.
Tudor Pamfile mai menționează că “prin unele părți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă, noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului, vor scăpa de această slăbiciune”.
În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:
*Untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor.
* O bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfințită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri.
* Sângele porcului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau sau aveau guturai, iar cu părul de porc se afumau copiii când erau deochiați.
* Gospodarii cred că pot cunoaște dacă în viitor nevestele lor vor naște fete ori băieți, după cum se arată o bucată de carne așezată în osânză. Dacă în inima porcului se va găsi mult sânge închegat, era semn că stăpânul va avea noroc de mulți bani.
* Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, însă, dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.
“POMANA PORCULUI”, NELIPSITĂ DE PE MASA ROMÂNILOR
Ingrediente: cca. 700 g carne de porc; 1 ceapă albă; 2 lingurițe de boia de ardei; sare; piper; cârnați; murăturile preferate; mămăligă.
Se spală bucata de carne apoi se taie în cubulețe potrivit de mari și se pune la fiert, în apă cât să o acopere, pentru 50-60 de minute.
Separat, se toacă ceapa mărunt, se călește puțin și se adaugă bucățile de carne și se lasă să se rumenească puțin. Se adaugă cârnațul tăiat bucăți, condimentele, un polonic de zeamă (în care a fiert carnea) și se lasă să fiarbă la foc potrivit, în cratița acoperită cu capac, până când scade zeama, iar carnea este bine fiartă. De câte ori este nevoie, se adaugă câte puțină zeamă fierbinte și se lasă să fiarbă mai departe. Se adaugă sare după gust.
Între timp se pregătește mămăliga. Se servește alături de murăturile preferate. (bucataras.ro) (surse documentare și foto: azm.gov.ro, identitatea.ro, Arq.ro)
ILEANA SANDU
