- Unde stai, în cușcă sau în arlechin?
- Și-acolo, și-acolo, depinde cum înțelege regizorul să își aranjeze personajele pe scenă. Dacă textul sau dacă regizorul reclamă că actorii trebuie să fie cât mai aproape de rampă, grupați, mă plasez jos, în cușcă, iar dacă actorii sunt împrăștiați în spatele scenei, mă plasez în arlechin. Mai iau în considerare și metehnele actorului. Unul este tare de ureche, altul este atent numai la ceea ce se petrece în față, și... și... și... Mă plasez și în funcție de tipul de sală, în funcție de decoruri, în funcție de acustică, în funcție de... în funcție de... de nu mai știu nici eu cum iau hotărârea unde să stau să mă audă cei din scenă cât mai bine.
Tașuc îi cunoștea în amănunt pe toți actorii. Îi știa după calitățile și defectele lor fizice și psihice. Știa, bunăoară, că actorul sau actrița cutare este tare de urechi și atunci, ori el se plasa strategic, sau convenea cu subiectul când era la ananghie să facă o mică piruetă spre el ca să primească cuvântul salvator. Unii dintre cei cu defect major de auz puteau citi de pe buzele sufleurului textul. În aceste cazuri, el se plasa în fața lor, în cușcă. Tașuc mai socotea și lua hotărâri unde să se plaseze vizavi de actor, în funcție de personalitatea lui. Dacă actorul care trebuia ajutat cel mai mult era un distrat, dacă era cu putere de concentrare sau nu, dacă era labil psihic sau avea trac, sau dacă avea sau nu necazuri, dacă era bolnav, și... și...
Tașuc era pentru actori un fel de drog. În ruptul capului nu se puteau lipsi de el. Dacă nu era prezent la teatru cu două ore înainte de spectacol, și asta se întâmpla des, actorii intrau în panică. În mai multe rânduri, când Tașuc a depășit cantitatea de alcool uzuală și a fost în imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile profesionale, s-au încercat alte variante, cu sufleori de la alte teatre, dar nu a “ținut”, întotdeauna când Tașuc lipsea de la spectacol, se producea un eșec tragicomic. Ba bâlbâieli, ba replici inadecvate, ba “săltaturi” în text, ba încremeneli în vorbă și în gestică.
Într-o ședință de lucru cu toți angajații teatrului, un tovarăș de la Comitetul de Cultură și Artă a avansat ideea desfacerii contractului de muncă al sufleorului, dar propunerea a stârnit reacții spontane, unanime și violente din partea actorilor.
- Nimeni nu este de neînlocuit - a replicat tăios culturnicul.
- Așa-i, dar uneori este nevoie de mai multe persoane pentru a înlocui unul, a adăugat regizorul.
Tașuc era inteligent, manierat, spontan în vorbă și fulgerător în replică. Era un mare dezordonat, iar din cauza alcoolului, era în permanentă criză financiară, criză de timp și criză vestimentară. Nu punea preț și nu exista pentru el siguranța zilei de mâine. Avea un singur costum de haine, o singură pereche de pantofi, iar în dulap avea pentru iarnă o haină scurtă, vătuită și matlasată, roasă pe la mâneci și buzunare. Nu a fost însurat pentru motivul, spunea el, că nu dorește să nenorocească o ființă nevinovată.
- Dacă mai consumi alcool, mori! Uite, ficatul a început să dea rateuri.
- Și tu zici că mor?
- Uite cum îți tremură mâinile și uită-te în oglindă să vezi cum ți s-a buhăit fața, iar sclerele au devenit subicterice.
Tașuc s-a speriat și s-a cumințit. De un an nu a mai pus pe limbă o picătură de alcool. Fața a început să se repare, iar mâinile nu-i mai tremurau. A fost foarte bine până într-o zi, îmi spune Tașuc, când a venit nenorocirea:
- Fusese o zi lungă și foarte grea. Două spectacole lungi au scos vlaga din mine. Ajunsesem acasă pe la miezul nopții. M-am trântit pe pat, sleit de puteri. Să stau așa, mi-am zis, vreo câteva minute, să-mi trag sufletul, dar până la urmă am adormit, așa îmbrăcat. Nu știu cât timp a trecut din somnul ăla pe apucate. Bătăi puternice în ușă m-au trezit. Buimăcit de somn, nu știam unde mă găsesc și nici pe ce lume sunt. Am întrebat răstit și iritat:
- Cine-i, cine-i?
- Deschide! Securitatea Statului.
- Ultimul cuvânt m-a trezit brusc. Am început să tremur de frică. Amețeli și o senzație de gol în capul pieptului mă făceau să cred că acuși, acuși mă prăbușesc. Sigur au venit să mă aresteze, dar pentru ce? Oi fi vorbit pe undeva, ceva, beat, nu-mi puteam imagina. Am deschis. Cei doi tovarăși care au intrat, fără bună seara, fără nici un cuvânt, au început să inspecteze camera cu privirea.
- Dumneata locuiești aici?, a venit, într-un târziu, prima întrebare.
- Da.
- De când?
- De cinsprezece ani.
- Cum ai obținut camera?
- Mi-au repartizat-o de la Oficiul de locuințe, la cererea direcțiunii teatrului.
- Tu știi cine a locuit aici înaintea dumitale?
- Nu.
- Ia loc, acolo, lângă ușă, până terminăm!
- Au început să examineze camera mai atent.
- Acolo, zice unul.
- Da, acolo, confirmă al doilea.
- Să dăm patul la o parte.
- Așa!
- Lasă pe mine!
Au tras patul la o parte. Nu s-au sinchisit de praful, de revistele și de cărțile de sub pat. Le-au șutat cu picioarele, cât colo.
S-au apropiat de perete, au început să-l lovească cu un ciocănel din cauciuc.
- Aici este!
Cu lama unui cuțit au scrijelit zidul până au dat de urma unui capac din ciment. Încet, cu grijă au degajat capacul de mortarul care-l fixa de perete. L-au scos. Au scos ușor și al doilea capac, care nu era fixat.
Atunci Tașuc și-a dat seama că, de fapt, acolo, la capul patului, este coșul casei, iar cele două capace din ciment închideau accesul în horn.
- Dă-ți jos haina și suflecă-ți mâneca de la cămașă să nu ți-o murdărești de funingine, a zis primul ofițer.
- Că bine zici! Confirmă al doilea.
Securistul, după ce și-a suflecat mâneca de la cămașă, bine, până sus, a băgat mâna în horn și a început să caute.
- Ai găsit?
- Este!
Tașuc a văzut că ofițerul se opintește, apoi, încet, cu grijă, a scos din horn un săculeț destul de mare.
- Adu-i aici! și cu o mișcare bruscă a mâinii a șters masa și a aruncat pe jos tot cea ce era pe ea, cărți, reviste, coji de pâine, o farfurie și un pahar care s-au făcut țăndări.
- Nodul nu se desface!
- Taie-I! Am eu sfoară să-l legăm din nou.
- Ai șiș?
- Nu-i bun șișul. Uite, ține brișcă!
Primul ofițer a scos din buzunar un briceag cu care a tăiat sfoara ce închidea gura sacului. A apucat colțurile fundului de sac și l-a răsturnat. Pe masă s-a format într-o clipă o grămadă mare de monede de aur. Fiecare dintre ofițeri și-a tras câte un scaun sub el și au început să le numere. Într-un târziu, când au terminat, și-au spus.
- Sunt?
- Sunt!
- Să mergem, că s-a făcut târziu.
- Ne scuzați de deranj, a spus cu malițiozitate unul dintre ei, iar celălalt, ironic, i-a urat lui Tașuc odihnă plăcută.
- Și tu, Tașuc, ce-ai făcut?
- Am stat așa preț de o oră, nemișcat, apoi am pus cele două uși de ciment la locul lor, am împins patul la loc, am bătut cu palma peretele pe unde trecea hornul, am spus un bravo Tașuc, să-ți fie de bine. M-am dus la dulap și am scos o sticlă de vodcă ca să mă liniștesc.
- Mi-ai promis că nu mai bei și nu ți-ai respectat cuvântul. De un an n-ai mai pus pic de alcool pe buze. Ce te-a apucat?
- Aurul! Cinsprezece ani am avut “aur” la cap și eu nu aveam ce mânca, ce îmbrăca și mai ales cu ce mă distra. Când am văzut pe masă grămada de galbeni, am intrat în șoc, iar când gorobeții au plecat, n-am mai putut articula nici un cuvânt. Ce noapte furtunoasă! Cu ce să-mi revin? Și-am pus mâna pe sticlă. A doua zi dimineață, când am strâns cioburile împrăștiate pe jos, îmi puneam o singură problemă: de unde bani să-mi cumpăr o altă farfurie și un alt pahar?
Aur.
Sărăcie.
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
