- Luați loc!
- Și tu, Ovidiule, aici, lângă mine.
- Sunteți bucureștean?
- Neaoș!
- Și unde funcționați?
- Sunt ministru la CSP!
- Ce însemnează CSP?
Interlocutorul a rămas fără glas, perplex. S-a uitat la mine cu ochi mari, întrebători și am văzut că nu-i venea să creadă că instituția pe care o conducea nu îmi era cunoscută.
- Chiar nu știți ce însemnează CSP? M-a întrebat clar, răspicat și jenat tovarășul ministru.
- Nu, categoric nu!
- Doctore, mă îngrijorezi. Cum să nu știi?
CSP, adică Comitetul de Stat al Planificării. Pâinea și cuțitul țării sunt în mâna mea.
- Or fi, am zis, dar tot nu știu. Eu am treburile mele care nu sunt prea ușoare. Capul trebuie să-mi fie aici, tot timpul, deslușit și limpede, pentru că altfel se întâmplă „minuni”. Dumneavoastră, acolo unde munciți, cred că vi se cere să respectați aceleași reguli, pentru că altfel se duce țara de râpă. Acum, zic eu, să ne vedem de „oile” noastre.
La finalul examenului medical l-am întrebat pe tovarășul ministru: - Da, și cum vom face? Vă internez și în trei zile vă pun la punct sau veți merge la București, acasă, și cam într-o săptămână, zece zile, vă veți însănătoși.
- Adică, dumneavoastră vreți să-mi spuneți că dacă mă internez în clinică, aici, la voi, în trei zile îmi voi reveni?
- Așa am spus!
- Păi, bine, doctore, colegii dumitale din București vin la mine în cabinet, de trei ori pe zi și-mi măsoară tensiunea arterială.
Îngrijorați și alarmați îmi predică, mai în glumă, mai în serios, că mor, iar dumneata îmi spui că în trei zile mă pui pe picioare!
- Se poate. Numai că medicii care vă îngrijesc pe dumneavoastră vin și vă examinează de trei ori pe zi pentru că sunteți ministru. Dacă ați fi director de cabinet ar veni numai o dată pe zi, iar dacă ați fi muncitor nu ar veni niciodată. S-a instalat o liniște jenantă.
În cele din urmă, tovarășul ministru a început să zâmbească și a adăugat:
- S-ar putea să ai dreptate. Hai, să văd eu minunea pe care mi-o propui.
Într-o săptămână, cât a stat internat, am văzut eu multe minuni. O cohortă de directori îl vizitau zilnic și-i aduceau tot felul de bunătăți, care mai de care mai neobișnuite, mai caudate și nemaivăzute. Tovarășul ministru a început după două zile să se simtă mai bine. De bucurie i se dezlegase limba. Și n-ar fi fost nimic dacă pe lângă glumele politice fără haz, anoste și „veștejite” nu ar fi adus critici severe regimului și conducătorului iubit, dar mai ales conducătoarei.
- Știți ce, vă rog să discutăm alte subiecte.
Vă voi externa peste câteva zile și poate, pentru aceste vorbe pe care le rostiți acum, mă vor duce și pe mine cu dumneavoastră până la București. „Băieții” îmi vor pune cătușele la mâini și nu se vor opri decât hăt, pe coama dealului de la Văcărești, destinație mai puțin plăcută. Și, poate, dacă veți fi întrebat, o să vă lepădați de mine ca și Petru de Hristos. La despărțire mi-a strâns mâna și mi-a spus că tare i-a plăcut povestea cu vizitele medicale de trei ori pe zi, pentru că este ministru, dar nu a scos o vorbă despre rânduiala cu muncitorii.
- Adică cum pentru muncitori niciodată? m-a întrebat Ovidiu.
- La nedumerirea ta, Grigore Alexandrescu ți-ar fi răspuns:
După ce Samson a ajuns dulău de „curte”, a cuvântat: „Adevărat vorbeam/ Că nu iubesc mândria, și că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru căței”.
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
