RELIGIOZITATEA LA ROMÂNI (III)

Distribuie pe:

Există și unele “zdruncinări” - abateri ale credinței, care se pot manifesta chiar în cadrul raportului dintre om și Dumnezeu, mai ales atunci când efectele credinței nu sunt pe măsura așteptărilor și când nu mai poate fi vorba de o credință dezinteresată, ci de una fondată pe efectele induse de și prin credință, pe fondul unui pragmatism religios, ca să nu spun mai mult! Abateri, care pentru omul simplu par a fi mult mai firești și chiar mai ușor de iertat decât pentru cei care dispun de o capacitate mai mare de discernământ normativ-axiologic religios și care, prin încălcarea acestuia, își neagă propria conștiință religioasă, ceea ce nu se întâmplă în rândul oamenilor mai puțin instruiți și educați. Pe acest fond asociativ, credința religioasă apare ca un reflex instinctiv, asemenea și abaterea pentru moment de la credință, cauzată de diverse ispite lumești!

În legătură cu reacția instinctivă a omului simplu la abaterile de la dreapta credință, într-o lucrare de referință, părintele călugăr R. Noica (fiul marelui filosof C. Noica) consemna următoarele: “Tot omul este ortodox prin fire, iar ortodoxia, dincolo de culorile exterioare, ca să zicem așa, și de aspectul cultural, istoric, etnic ș.a.m.d., este esența omului. Deci am văzut că esența omului a trăit toate înțelepciunile și toate gândirile lumii și a văzut cu uimire cât adevăr este în om și că, într-adevăr, omul prin el este ortodox și tinde firesc către adevărul ortodox. Întotdeauna, într-un loc sau altul, se amintește dacă nu-l găsește pe Hristos, pe Hristos Cel adevărat”.

Nu putem expedia acest text atât de plin de adevăr și emoție creștină cu care suntem întru totul de acord. Completându-l într-un sens adecvat analizei noastre, am spune că românul nu este ortodox numai prin fire, ci și din fire, iar înainte de toate este credincios, între el și Dumnezeu neexistând ,,negocieri” de niciun fel, ci îl acceptă pe Dumnezeu în integralitatea Sa, atât cât îl poate cunoaște, simți, iubi și, mai ales, trăi. De aceea, mai mult decât orice religie, ortodoxismul este o religie a iubirii și trăirii - experierii apofatice, prin ea putându-ne înălța dincolo de imanență, ceea ce face ca sentimentul iubirii să fie considerat punctul culminant al evoluției omului spre transcendență, după chipul Mântuitorului, până la identificarea sa cu El, acceptându-L ca om, nu numai ca Dumnezeu. Așa cum afirma pr. prof. univ. dr. I.C. Teșu, Biserica se constituie și reprezintă un “laborator al mântuirii și desăvârșirii” și, ca orice laborator, și acesta - reprezentat de biserică, “prepară” acele bunuri spirituale care întrețin flacăra vie a credinței, care la poporul român ortodox se mai păstrează la o incandescență destul de ridicată. Făcând o scurtă paranteză, voi sublinia faptul că, spre deosebire de alte popoare, la români, credința religioasă este vie și productivă, menținându-se atât sub raport dogmatic și doctrinar, cât și ca manifestare ritualică și cultică, de aceea Dumnezeu le este în preajmă atât în lăcașul de cult, atunci când se roagă, cât și în sufletul lor, apelând în orice situație mai specială la El.

Referindu-se la cultul ortodox, predominant la noi, marele teolog D. Stăniloae considera că în Ortodoxie, rolul poporului credincios este fundamental în apărarea adevărurilor dogmatice, dacă le cunosc, bineînțeles, precum și în menținerea ființei Bisericii și a tradiției dogmatice dinamice (sintagmă ce îi aparține lui D. Stăniloae), într-o deplină acceptare și protecție - apărare a acesteia în raport cu celelalte doctrine mult mai persuasive ale cultelor protestante și neoprotestante. O asemenea atitudine conservatoare s-a făcut resimțită de-a lungul istoriei, un caz emblematic fiind martiriul domnitorului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, care a ales moartea în fața apostaziei impuse lui și poporului pe care îl conducea, neacceptând o asemenea trădare în schimbul menținerii vieții lui și a familiei sale.

Nu trebuie însă exclusă cunoașterea lui Dumnezeu prin aceste adevăruri dogmatice, mai greu accesibile oamenilor simpli, percepute ca adevăruri insurmontabile din conștiința omului religios, ce direcționează și dimensionează viața acestora. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că aceste adevăruri dogmatice nu au un scop în sine, ci servesc aprofundării gnoseologice privind esența divină, cu care oricare credincios se află în raporturi de dependență și subordonare absolută, apărarea acestor adevăruri fiind similare cu slava adusă lui Dumnezeu Treime. Astfel, toate aceste adevăruri își au emergența - izvorul în Cuvântul divin, iar apărarea acestui Cuvânt inițial nu înseamnă altceva decât acceptarea și apărarea lui Dumnezeu.

De aceea, pentru omul mai simplu, credința devine o cale spre cunoașterea lui Dumnezeu, fără necesitatea unor argumente logice, și fără evidențierea unor atribute, fiindu-i suficientă doar “existența Sa”, ceea ce evidențiază că, pentru această categorie de credincioși, nu dimensiunea cunoașterii este atât importantă, ci intensitatea simțirii și trăirii în și prin Dumnezeu. Se subînțelege că, pentru acești oameni credincioși, obiectul cunoașterii, care este Dumnezeu, îi depășește, de aceea nici nu fac apel la rațiune (limitele cunoașterii prin intermediul rațiunii - gândirii fiind o certitudine insurmontabilă), Dumnezeu fiind evaluat mai mult din perspectiva trăirii în și cu Dumnezeu și nu prin intermediul argumentelor și demonstrațiilor logice a existențai Sale.

Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog

Lasă un comentariu