Dacă în jur “se prăbușesc altare”, lumina dumnezeiască le reface prin cuvânt. În gândirile line/ Dă-ni-l, Doamne, și astăzi și mâine, / ține-i cumpăna înaltă și vie, / naște-i clipă și crește-i vecie!
Umblam, vedeam și nu mă închegam... Umblam, vedeam, dar nu mă întemeiam. Tălmăcesc, iar, reflecții blagiene, căci, umblam, vedeam și nu mă întemeiam, până când m-am îmbrăcat în cămașa albă a cuvântului prin care simțeam că îl văd pe Dumnezeu, înțelegând că altfel sunt ființă rămasă-pe-dinafară.
Omul, trecător pe “coaja pământului”, scria Eminescu, cu cât câștigă convingerea despre nimicnicia lui și despre mărimea lui Dumnezeu scade din deșertăciunea lumii. Caut prin vers mărimea lui Dumnezeu și astfel să scad măcar o picătură din deșertăciunea lumii, spunând și eu, în curată bucurie, Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit!
(...) Acum, învinge din nou cuvântul pe care Sfinții Părinți îl numeau suire. Suire și, adaug, vindecare. Vindecarea prin cuvântul care dacă nu ar pune în răscruci zori și vin / cum aș putea alege mierea din pelin?/Și dacă nu ar pune tăcere-n asfințit/ cum s-ar închide ochiul (Valentin Marica)
UNDE VA CĂDEA VALUL
Lași iarba
să fie val
spre colțurile mesei
acoperind o iluzie.
Unde va cădea valul
când Îngerul
îmi va atinge coroana de spini?
Marginea lumii arde.
Își schimbă culoarea
cuvântul.
