RELIGIOZITATEA LA ROMÂNI (IV)

Distribuie pe:

Nu înseamnă însă că această categorie de oameni, confruntați mai mult cu puterea și voința divină, nu conștientizează și nu problematizează acest raport Creator - creație, mai ales că aceștia au fost și au rămas într-un raport direct cu natura, fiind așadar cu mult mai dependenți de Dumnezeu decât cei din mediul urban. De aceea, în acest mediu, dependența față de puterea și voința divină a atins culmile paroxismului, nu de puține ori degenerând în misticism și fatalism. Într-un asemenea context teognostic, acest “gol catafatic” al cunoașterii lui Dumnezeu este completat cu credință și iubire în planul căutărilor metafizice inconștiente de tip apofatic, dar cu mult mai intense decât cele ale raționaliștilor, astfel că se petrece o morfologizare și cosmologizare a credinței prin iubire și slavă adusă lui Dumnezeu, și nu prin cunoaștere și rațiune. În acest mod și printr-un asemenea mecanism psihologic, credinciosul scapă de presiunea și “controlul canonic” al logicii, ignorându-i principiile și pretinsul adevăr demonstrat pe această cale rațională, privind demonstrarea existenței divinității pe această cale rațională. Pe acest fond este evidențiat rolul Sfântei Tradiții, fără a fi ignorată Sfânta Scriptură, cei doi piloni ai religiei și credinței creștine.

Mai mult decât atât, bunul simț creștin, coroborat cu dreptul care îi este acordat de Providență, îl face pe credinciosul ortodox să-și conștientizeze măsura vredniciei lui în a-L cunoaște pe Dumnezeu, întrebându-se retoric dacă este vrednic de o asemenea încredere din partea lui Dumnezeu. Așa cum ne dăm seama din experiența personală (cei mai mulții având originea sătească), omul simplu este în măsură să-și conștientizeze ,,micimea și nemernicia” sa față de puterea absolută a lui Dumnezeu. De aceea, în acest mediu, dar nu numai, acest raport dintre om și Dumnezeu este intermediat nu neapărat prin cunoaștere, de oricare ar fi natura acesteia, ci de credința nedisimulată și liberă în Dumnezeu. De aceea, intensitatea trăirilor religioase, a sentimentele și atitudinilor proreligioase din acest mediu tradițional sunt (au fost!) cu mult mai puternice decât în cel urban, și mai ales din această epocă secularizantă și cu tendințe de desacralizare și despiritualizare.

Acești credincioși din mediul rural nu “refuză” de la sine cunoașterea lui Dumnezeu, de aceea predispoziția spre cunoaștere este substituită cu “rugăciunea curată”, denumită și “Rugăciunea lui Iisus” (“Messa lui Hristos”) sau “Rugăciunea minții și a inimii”, după cum mai este cunoscută această rugăciune - “messă”, ca cea mai simplă rugăciune de cerere (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul!”), la care se recurge atunci când credinciosul simte nevoia de a se ruga, mai precis, de a comunica cu Dumnezeu. Pentru credinciosul adevărat, o asemenea rugăciune devine mult mai accesibilă și benefică decât efortul cognitiv, întucât așa cum afirma Părintele Stăniloae, “prin rugăciune se înmulțesc lacrimile și se împuținează cuvintele”, ceea ce înseamnă că vorbele sunt înlocuite cu contemplația și trăirea mistică care produc în mai mare măsură liniștea sufletească a credinciosului decât orice vorbă și/sau argument rațional. De aceea, credincioșii creștini - mai ales ortodocșii - sunt mult mai atașați afectiv, punând un accent mai mare pe latura emoțională decât pe cea rațională.

Din păcate, asemenea lacrimi produse de interiorizarea credinciosului și de rugăciune sunt tot mai puține, pentru mulți frecventarea bisericii reducându-se mai mult doar la o obișnuință, ca să nu spunem obligație comunitară, pe fondul imaginii produse și reproduse de acest comportament religios activ prin practicarea ritualurilor cultice, fie în mod constant, fie sporadic, cu ocazia marilor sărbători religioase. Într-un asemenea context, apofatismul este de cele mai multe ori substituit cu festivismul, care, așa cum recunosc și unii preoți, a devenit și în mediul rural un fenomen datorat în primul rând lipsei credinței adevărate, cei mai mulți disimulând credința, sau ce este și mai grav, îi acordă doar semnificații pragmatice, adică, așa cum aminteam, se roagă pe un fond “negociabil”, ca să nu spunem “contra cost”, și nu într-un mod deziteresat, urmărind anumite beneficii din partea Providenței, în conformitate cu efectul scontat pentru care se roagă sau participă la diferitele ritualuri religioase, încălcând uneori normativismul dogmatic și doctrinar de dragul acestor beneficii.

Încheiem acest eseu prin acel adevăr axiomatic, în conformitate cu care libertatea noastră spirituală este strict legată și chiar dependendentă de Dumnezeu și cunoașterea Sa, întrucât așa cum mărturisea Iisus Hristos, doar cunoașterea adevărului ne va face liberi. Aceasta, prin armonizarea simfonică dintre credință și rațiune: simfonie scrisă pe acest portativ al credinței, cu note din cer și de pe pământ, de sorginte transcendent și imanentă, așa cum este și Cel pe care tot românul îl sărbătorește în mod creștinește, nu ca pe o sărbătoare de iarnă, ci ca pe un imn creștin înălțat!

Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog

Lasă un comentariu