GÂND LA ÎNCEPUT DE NOU AN: ROMÂNI, SĂ FIM BUNI ȘI UNIȚI!

Noi, românii, ne-am născut aici așa cum suntem și azi, pe pământul nostru; n-am venit de nicăieri; n-am venit peste nimeni; n-am fost altfel, nici nu ne-a creștinat altcineva, târziu, ca să ne facă să intrăm în rândul lumii civilizate a vremii, după ce am fi sosit de pe undeva pe unde civilizația nu-și făcuse casă. Nu ne-am făcut loc cu coatele nici în istorie, nici în geografie. N-am scos pe nimeni din casa lui, ca să intrăm noi, și ne e martoră istoria că n-am mutat niciodată nicio piatră de hotar, mai departe decât am știut că este dreptul și moștenirea noastră. Când a fost nevoie ne-am apărat, dar aceasta e cu totul altceva.

Sufletul românesc e pașnic și vede în calitatea de om a tuturor oamenilor din lume, semnul unei identități care le garantează valoarea distinctă și unică în universul în care trăim. De aceea românul consideră drept cea mai mare virtute omenia. E cea dintâi trăsătură a spiritualității românești. Ea descrie o stare interioară și una de relație. Pentru român nu există reproș mai cumplit decât să-i spui cuiva: Nu ești om! Și tot așa, când vrea să găsească cel mai potrivit cuvânt pentru o faptă ieșită din comun, pentru un act de generozitate, pentru jertfa în slujba altuia, apelează tot la expresia: Acela e un om! Sunt particularități de limbaj care exprimă dimensiuni sufletești, spirituale, o spiritualitate.

Femeile noastre, în vorbirea lor colorată de toate zilele, când vorbesc despre bărbatul lor, îl numesc întotdeauna “omul meu”. Dar de cele mai multe ori întrebuințează un sinonim de uriașă semnificație: “Românul meu”. Evident, nu e în intenția nimănui să limiteze omenia la români, dar această sinonimie o atestă încă odată în viața lor primară, aceea care e totuna cu aburul care iese din brazdă, cu apa care izvorăște din fântâni, cu norul care se ridică din văile dintre munți, cu dimineața care se alege din noaptea care se destramă. Românul e om. Omul ei e românul ei. Femeia a găsit astfel numele cele mai scumpe cu care își poate onora bărbatul: om și român! Om, adică român! Român, adică om!

Poetul cel mare al unirii noastre, Vasile Alecsandri, n-a găsit o metaforă mai cuprinzătoare pentru a exprima substanța care face din români o unitate de nedespărțit, decât “inima română” - “Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română”.

Inima română a bătut veac după veac în toți urmașii Daciei și-ai Romei. Sentimentul umanității n-a dispărut nicio clipă din sufletele lor, chiar dacă uneori vitregii istorice au lucrat împotrivă-le, despărțindu-i. Au pândit cu răbdare momentul prielnic și, când a venit, s-au unit și au fost din nou una, ca la început. Și când, din nou, alte vitregii i-au despărțit, din nou și-au pus în lucrare răbdarea și tot ce au mai putut și, la alt moment prielnic, iarăși s-au unit. N-au uitat niciodată unii de alții și n-au admis niciodată despărțirea pentru eternitate.

Sentimentul unității a fost o constantă a sufletului românesc, în toate clipele vieții lui. Pe români i-au ținut în unitate spirituală, în afară de inima romană, limba și credința. Istoria ne spune că cei care își uită limba se înstrăinează repede. Limba revarsă simțirile inimii, iar când nu le mai revarsă, le înăbușă și le omoară. Aici, pe vatra noastră, noi ne-am păstrat limba prin care a vorbit nu numai inima noastră, ci și strămoșii noștri, și munții, și ogoarele, și soarele, și florile, soarele nostru, florile noastre, munții noștri.

Credința ne vine de la creștinismul care se năștea odată cu noi, când noi ne nășteam odată cu el. Noua învățătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre și Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. Deci, o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Cu alte cuvinte, creștinismul românesc este de origine apostolică. Putem afirma, astfel, cu toata claritatea, că strămoșii noștri n-au primit creștinismul oficial, așa cum îl vor primi mai târziu popoarele înconjurătoare, ci l-au acceptat treptat, ca o consecință firească a comunității lor de limbă și de civilizație romanică. Cu alte cuvinte, pe scurt, poporul român s-a născut creștin. Românismul și creștinismul nostru sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic, în Dacia lui Traian.

Cu toate cele prezentate mai sus, iată, în mod cu totul și cu totul paradoxal, în acești ani de început de mileniu al III-lea, societatea românească trece printr-o perpetuă și profundă criză economico-financiară, socială și mai ales morală (de unde se trag toate), în țara noastră se înregistrează zilnic fapte extrem de grave: furturi, spargeri, violuri, crime, corupție etc., toate acestea rănind grav trupul plin de spiritualitate al nației române. Ne rugăm lui Dumnezeu să oprească faptele cele rele de pe pământul țării noastre și să le înmulțească pe cele bune. Poporul trebuie, cât mai repede cu putință, să se întoarcă către Dumnezeu, către Biserică și către valorile creștine, numai astfel se va găsi salvarea neamului românesc.

Români, să fim uniți, să fim drepți înaintea lui Dumnezeu, să facem fapte bune, pentru că numai așa vom crește în ochii Europei și în ochii lumii întregi!

FLORIN BENGEAN

Lasă un comentariu