Cronicile timpului subliniau și calități ale acestor nomazi. Erau cunoscuți și recunoscuți ca mari dansatori, muzicanți desăvârșiți, virtuoși ai viorii și ai țambalului. O butadă spune că nu minciunile lui Münchhausen sunt cele mai gogonate, ci scorneala că cineva a întâlnit un țigan fără ureche muzicală. Aceasta ar fi minciuna de top. Muzica țiganilor este plină de senzualitate, iar dansul lor, potolit la început, își schimbă încet, încet tempoul și devine din ce în ce mai îndrăcit și mai incitant. Țigăncile cu mișcările unduioase ale bazinului pline de voluptate, cu scuturăturile incitante ale sânilor, care ațâță gânduri necurate, au atras mânia habotnicilor. Flamenco, cântecul și dansul drăcesc, cu acompaniament de chitară și castaniete, cunoscut ca gen al muzicii populare spaniole, este de proveniență țigănească - andaluză.
S-a scris despre țigani că sunt buni familiști și iubitori de copii. Tagma nu se fărâmița în nicio împrejurare. Femeile își urmau soțul în orice situație. între ei nu existau furt și înșelătorie. Divorțul era rar. Copiii erau învățați de mici să danseze și să cerșească.
Inteligenți și pragmatici, învățau ușor o limbă străină. Erau meșteri buni în prelucrarea metalelor. Recunoscuți ca buni samsari, uneori Ie-a fost interzis comerțul cabalin, fiind acuzați de furtul de cai. La bâlciuri își demonstrau calitățile de păpușari, acrobați, dansatori, și prestidigitatori. Ursarii erau dresorii mult așteptați în piețe, la bâlciuri, în iarmaroace. Nu au agreat comerțul sedentarizat, pescuitul și agricultura. Erau buni lăcătuși, fierari, potcovari, căldărari, spoitori. Confecționau împletituri de răchită, jgheaburi, străchini și linguri din lemn. Salbele, inelele sau amuletele din aur, mândria țiganilor, erau opera zlătarilor (“zlatno” - în slavă însemnează aur).
Milităria le-a stârnit țiganilor silă, oroare și un dezgust profund, de aceea au fost înrolați cu forța în armată, pe timpul lui Ludovic al XIV-lea. Cu toată repulsia pe care au avut-o față de ostășie, în armata suedeză din 1626, o treime dintre dragoni erau țigani. Nici Maria Tereza nu s-a lăsat mai prejos. Și ea și Franz Joseph, ca să-i potolească, i-au băgat cu forța în
Rossauer Kaserne din Viena. Dovezi scrise menționează că au luptat și în revoluția franceză. Poate. Știm noi astăzi cum și câți viteji se arată după revoluții.
Documentele vremii sunt pline de consemnări de acest gen și toate subliniază că țiganii nu au vrut, în ruptul capului, să se lase de obiceiurile lor proaste și nici să se sedentarizeze.
Timpul și timpurile au trecut și unii țigani arată astăzi altfel. Poate că și atunci, in illo tempore, erau “mulți altfel”, dar documentele i-au băgat pe toți în aceeași oală. În zilele noastre, unii s-au sedentarizat și și-au schimbat obiceiurile, alții, s-au sedentarizat, dar nu și-au schimbat obiceiurile, iar cei din a treia categorie nu s-au sedentarizat și nu și-au schimbat obiceiurile, rămânând ca în forma cea dintâi.
Mulți dintre țigani sunt cunoscuți și recunoscuți astăzi ca muzicanți desăvârșiți, virtuoși ai viorii și ai țambalului. Cei mai mulți dintre ei s-au lepădat de proastele obiceiuri și s-au așezat pe la casele lor. Mânuitori ai arcușului, ai clapelor de acordeon sau a ciocănelelor de lovire a corzilor de țambal, țiganii au rămas niște vrăjitori ai sunetelor.
De când Anthony Faas din Pennsylvania și-a brevetat invenția lui - acordeonul, în 1854, clapele de sidef au devenit pentru țigani o fascinație. Acordeoanele Weltmeister sau Hohner sunt pentru ei jucărioare miraculoase care le pun în valoare virtuozitățile lor muzicale.
Fănică Luca, Fărâmiță Lambru, Nicușor Predescu, Ion Voicu, Ruha Pista, Johnny Răducanu și Alexandru Imre sunt instrumentiști de muzică populară, muzică clasică și muzică de jazz care stau în topul instrumentiștilor din întreaga lume. Odată Alexandru Imre, jazzman autentic, virtuos clarinetist și saxofonist în stilul lui Benny Goodman, bătând cu degetul arătător în mastoidă mi-a spus:
- Doctore, am asurzit! Știi, și din acest punct de vedere mă asemăn cu Beethoven.
(Va urma)
Dr. ONORIU I. CORFARIU
