CĂRĂRI PIEZIȘE (XXXVI) ȚIGANII

Știți să cântați la acordeon?

Radu Nistor, organizatorul întrunirilor dansante de duminică, a deschis geamurile sălii de dans ca să intre aer proaspăt, și-a așezat masa și scaunul în fața ușii de la intrare și și-a scos grăbit chitanțierul. Știa că în foarte scurt timp vor veni amatorii de dans.

Sala Szabo din Săcele a început să se însuflețească pe la ora 16 când a sosit orchestra. Damian, șeful, și-a scos acordeonul din cutie, apoi a tras un scaun în centrul scenei pe care a așezat o periniță rotundă umplută bine cu lână, pentru șezut. Avea el necazuri la partea posterioară de se oblojea acolo atent și în tot timpul. Ruja și-a scos vioara din toc și a început să ciupească corzile în așteptarea unui ton de la acordeon sau de la pian. Și ceilalți componenți ai orchestrei, pianistul, saxofonistul și bateristul și-au aranjat instrumentele în pozițiile cele mai comode și eficiente.

- Gata băieți? și Damian și-a rotit privirea pe la toți.

Numai Ruja a dat ușor din cap afirmativ, și pentru început și-au zis că cel mai nimerit ar fi un vals-boston.

În sală a intrat un cetățean potrivit de statură, cu păr rar, față smeadă, ochi negri, bine îmbrăcat. A traversat sala și s-a oprit în fața orchestrei. A trecut cu privirea “sumar” peste muzicanți și s-a oprit la Damian.

- De, și-a spus Ruja, îi place cum cântă acordeonistul.

Străinul continua să se uite mirat și fix la acordeonist. Damian a observat și el insistențele omului, s-a umflat în pene și când “bostonul” s-a terminat a continuat să cânte mai cu foc “Valurile Dunării”.

Spre sfârșit, Damian a scăzut intensitatea cântecului și l-a întrebat pe străin:

- Vă place?

- Da!

- Este compus de Ivanovici, Iosif Ivanovici, din Brăila. Ați auzit de el? i-a precizat Damian.

Străinul nu i-a răspuns. Continua să se uite la el.

Când valsul s-a terminat, Damian și-a scos acordeonul de pe umeri și l-a așezat pe scăunelul din dreapta lui. Atunci străinul l-a întrebat:

- Unde ați găsit acest acordeon? Sunt foarte mirat să văd un acordeon cu 160 de bași. Cunosc acordeoane cu 140 de bași și cu 180 de bași dar cu 160 nu am crezut că s-au fabricat. Hohner Tango VI nu este trecut în niciun catalog. Mi-l dați și mie?

Numai atunci Ruja a realizat că, de fapt, străinul se uita la acordeon, îl interesa instrumentul muzical și nu virtuozitatea lui Damian.

- Știți să cântați la acordeon? l-a întrebat Damian.

- Puțin, a răspuns străinul, simplu, natural și convingător.

Ce a urmat s-a numit un recital de muzică populară. Străinul a început cu geamparale și-a terminat cu ciuleandra. Nicio mișcare în rândul orchestranților, toți erau cu ochii fixați pe claviatura acordeonului. Radu Nistor și-a părăsit “interesul” și a alergat să vadă minunea.

Damian l-a condus pe om până în stradă și când s-a întors ne-a întrebat:

- Știți voi cine era acesta? Mi-a arătat buletinul de identitate pentru că nici eu nu l-am crezut. Era Mișu Predescu. A venit la odihnă la Timișul de Jos și a luat-o prin Săcele să se plimbe. A auzit muzică și a intrat. A, da, Mișu Predescu, și-a zis Ruja. Așa mai zic și au. Este țigan de al meu. Trebuia să-mi dau seama după cum a cântat.

Laczi, Ruja este artist!

Duminică de duminică se organiza la sala Szabo din Săcele un fel de five o'clock dansant, care dura cinci ore. Aproape de miezul nopții orchestra anunța, cu Marșul dimineții, sfârșitul distracției.

- Damiane, în toiul nopții tu dai stingerea cu Marșul dimineții?

- Altul mai bun nu am, și-apoi câți dintre ei știu ce este cu marșul ăsta?

Damian, șeful orchestrei, avea angajament permanent la această reuniune dansantă. La orele 16 fix, muzicanții se înființau la sală “în păr”. Șeful și nelipsitul Ruja nu știau de sfertul academic. Ajunși pe scenă, fiecare se orânduia după un tipic propriu. Damian își scotea acordeonul din cutie și-l așeza pe un scăunel în centrul scenei, apoi își așeza, pentru șezut, o periniță rotundă umplută bine cu lână. Toboșarul își aranja și își acorda tobele, Ruja își potrivea vioara după acordeon și după pian. Când pregătirile erau pe terminate se schimbau impresii, iar pentru încălzire se începea “veselia” cu un vals, un vals boston sau chiar un tango. La orele 17 sala începea să se umple cu tineri dornici de puțină distracție. Tot ce se întâmpla acolo era dat de simplitatea obiceiurilor mocănești și a traiului liniștit, tihnit și tradițional.

Orchestra lui Damian își făcea datoria și își distra invitații cu hore, sârbe, tangouri, valsuri și foxtroturi. Rumba negra și Caravana se cântau spre sfârșitul “sindrofiei”, erau un fel de cadou făcut participanților. Damian era șeful, dar primașul, violonistul, era Ruja, un țigan care știa ca nimeni altul să mânuiască arcușul pe notele unei romanțe. Se mândrea cu ceasul de aur primit de la un grof căruia i-a cântat toată noaptea cântece de petrecere ungurești și care, aburit de licoarea de Tokaj și de notele în gamă minoră scoase de țiganul vrăjitor, i-a pus aurul in palmă spunându-i: Ia-l, că-l meriți.

Mic de statură, fără “burtă”, cu păr negru, ochi negri și față smeadă, purta haine negre, curate și bine ajustate pe corp. Ruja era un țigan cu vorbă și purtări alese. Se cunoștea imediat că a umblat mult, prin locuri de unde a putut învăța vorbă frumoasă și comportament civilizat. Ruja nu era un lăutar. El sublinia de fiecare dată că este notist. Nu greșea un ritm, nu greșea o notă, trecea de la o tonalitate la alta cu o naturalețe care te uimea. Cred că nici el nu știa cu câtă dezinvoltură, firesc și simplu modula gamele, chiar în timpul cântatului.

Sub pretextul reeducării, în anul 1947, au fost “adunate” și internate cu forța, la un conac din Budila, localitate la opt kilometri de Săcele, toate prostituatele din țară. După o lună de “școlarizare” au fost plasate ca muncitoare necalificate la o fabrică de electromotoare. Cea mai mare parte dintre ele nu s-a supus directivelor partidului și au “zbughit-o” care încotro au văzut cu ochii. Cele rămase, care au acceptat munca în fabrică, s-au lepădat de “satana” și s-au încadrat în viața de fiecare zi a Săcelelor. Dacă comportamentul lor, în fabrică și viața cotidiană se încadra în limitele normalului, nu același lucru s-a putut spune despre apucăturile lor la aceste five o'clockuri dansante. Din te miri ce, se luau la ceartă și chiar la bătaie. Scandalul între ele începea cu expresii violente și jignitoare, urmate imediat de un duel cu poșetele. Când curelele cedau, se trecea la metode de luptă mai elaborate. Se loveau sau se zgâriau pe mâini sau pe obraz până când reușeau să își înfigă degetele în părul adversarei. Din acel moment încleștarea lua aspectul unei lupte corp la corp. Se deplasau în față și în spate, în dreapta și în stânga. Toată lupta semăna de acum cu un dans violent cam ca într-o luptă de sumo. Aplecate, cap în cap, încercau să lovească cu piciorul, dar niciuna nu ajungea la adversară. în tot acest timp șuturile ineficiente erau însoțite de icnituri și înjurături nemaiauzite prin partea locului. Uneori conflictele luau un caracter mai amplu și erau antrenați și băieții din sat.

 (Va urma)

Dr. ONORIU I. CORFARIU

Lasă un comentariu