(Fragment)
Lazăr Lădariu este un nume sonor, care s-a impus în lirica românească a ultimului sfert de veac, cu numeroase apariții editoriale care au suscitat aprecieri de la vocile criticii românești de marcă. El și-a căutat și și-a găsit drumul propriu, distingându-se prin modernitate, originalitate, timbru și substanță poetică de neconfundat. Lazăr Lădariu ne propune o antologie de autor, un florilegiu din întreaga sa creație.
Volumul de debut, “Câmpuri cosite de ceață”, apărut la Editura Dacia, Cluj-Napoca, în 1985, cu o prefață de Alex. Ștefănescu, intitulată: “Modernitatea unui tradiționalist”, volum distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din Târgu-Mureș - oferă o selecție riguroasă pentru această Antologie. Simbolistica abordată încă din titlu și chiar de la primele poeme, dezvăluie în Lazăr Lădariu un poet de concepție modernă, cât se poate de ancorat în cotidian, cu reflecții de o anumită structură conceptuală care se disipează în peisajul oniric propriu marilor modele universale. “Eu sunt acela,/ fiul marelui miriapod/ din al șaptelea cerc/ peste cerul rupt în două/ de șarpe” - spune poetul în deschidere (“În armura cu mii de picioare”), lăsându-ne să privim, printr-un colțișor de fereastră, atât cât ne permit dioptriile. Universul său este, ontologic vorbind, închis cu un lacăt și cheia se află în mâinile autorului. Într-o zi și o oră anume, însă, putem pătrunde lejer în acest luminiș, trăgând cu coada privirii exact în fântâna cu apă dulce a sinelui. “La ora cea mai calmă a zilei în mausoleul nostru mișcător/ punem zăvoare dinăuntrul odăii cu peștișori de aur.// Aici, în fiecare sâmbătă la ora zece/ putem discuta despre zbor/ ca despre floarea galbenă a dovleacului/ amintindu-ne de resturile gloriei umilitoare.// (...)// Spre seară în albul pânzei zburăm/ peste vârfurile uimite ale copacilor” (“În fiecare sâmbătă”). Simbolismul șarpelui este mereu prezent, fie în ipostaza persuasiunii, fie a înțelepciunii sale știute.
Vulturi, salamandre, fluturi, cameleoni, păsări, arici, o piele de bivol sunt vietățile care populează “camera în formă de om”, unde poetul meditează, până când e nevoit să părăsească “marsupiul lipicios al obișnuinței”. Dar, atenție: “Între ce se vede și adevăr, unic obstacol -/ imaginația de a vedea/ vârful unui aisberg tăind pulberea/ sub care-mi scriu scenariul/ propriei vieți fără martori” (“Camera în formă de om”).
Sunt semne care cifrează sau descifrează misterul în cheie simbolică. În universul acesta fabulos, cineva ne face semne binevoitoare cu mâna.
“Așteptam cu toții să cadă/ un fluture./ Și nu mai cădea./ Veninul cobrei, secretat îndestulător pe lună plină,/ nu ne va îngrijora câtuși de puțin,/ nu vom tresări aproape de casa/ în care ne întoarcem ca o ninsoare umilită;/ ne abandonăm tot mai adânc în fântâni,/ tot mai adânc,/ unde, scuturându-ne de tristețe,/ pregătim rușinați cruciadele ierbii artificiale./ Ca într-o izbăvire/ așteptăm să cadă un fluture/ în preafericirea ochiului preaclar văzător,/ când vom afla dacă/ aceeași singurătate ne mai plătește cu ora” (“Cădere de fluture”).
Oarecare grijă calofilică manifestă Lazăr Lădariu în curgerea versurilor pecetluind imaginea și sunetul cuvintelor, cu țăndări de curcubeu care măsoară un cer nou și o zariște nouă, după ce primul cer a dispărut și suntem invitați să îl reinventăm.
Astfel, curcubeul sare din cadrul inițial și alunecă în abisul evanescent al privirii. Îl prindem în plasa genelor micite din dorința de a vedea cât mai departe. E aici, peste “Câmpuri cosite de ceață”: “Fluturii aceia,/ toți negri în noapte,/ cad dincoace de paravanele schimbându-și culoarea/ unul după altul,/ miroase a ger prin părul arlechinilor dansând/ toată seara în mâini,/ până spre zorii/ peste care se va tăvăli încă o zi./ Prin grădini pomii au prima oară fructe adevărate,/ pe câmpuri cosite de ceață,/ sub tălpi plapuma cu margini de pământ se surpă,/ ziua îmi ține ochii deschiși/ să nu-mi pierd actul de naștere.”
(12 ianuarie 2019)
CEZARINA ADAMESCU
