APOSTROFARE

De-o vreme-n orice zi mă întristez,

Și-n van tot strig ca Moise în pustiu,

Că-mi judecă cât pruncul la botez

Ei, ceia mari, cu minți ca de scatiu,

Și-mi fac prostii, de încă te-ngrozești.

De țară nu le pasă niciun pic,

Că toții de-a valma-s Iude, trădători,

Ce-mi vând averea țării pe nimic,

Și ne-mprumută de vom fi datori

Și noi, și-ai noștri fii, și cei nepoți.

Ajuns-am robi la orișice străini

Lucrând în silnicie a lor hotare,

A noastre-s pustiite și cu spini,

A lor stropite-n lacrimi și sudoare

Că-n fața lor noi suntem un nimic.

De neamul meu, de moșii mei strămoșii,

De cât plătit-au jertfă libertății,

Ei au uitat c-au fost nenorocoșii

Ce pentru noi tot dat-au vamă vieții,

Aici să fim înveșniciți mereu.

Mai nou se-ating de sfânta mea credință

Plătiți din greu cu-arginții sunători,

Nu au în ei nici pic de pocăință

Uitând cât țării ăstei mi-s datori,

Slugarnici inși, cu chip de trădători.

Voi i-ați ales, așa că de-a lor vină

Părtași sunteți cu toții, dimpreună,

Cu noduri să vă cadă sfânta cină,

Și gust s-aveți mereu, de mătrăgună,

Până-nvățați s-alegeți și cu-al vost' gând.

MIRCEA DORIN ISTRATE

Lasă un comentariu