Laczi, Ruja este artist!
Duminică de duminică se organiza la sala Szabo din Săcele un fel de five o'clock dansant, care dura cinci ore. Aproape de miezul nopții orchestra anunța, cu Marșul dimineții, sfârșitul distracției.
- Damiane, în toiul nopții tu dai stingerea cu Marșul dimineții?
- Altul mai bun nu am, și-apoi câți dintre ei știu ce este cu marșul ăsta.
Damian, șeful orchestrei, avea angajament permanent la această reuniune dansantă. La orele 16 fix, muzicanții se înființau la sală “în păr”. Șeful și nelipsitul Ruja nu știau de sfertul academic. Ajunși pe scenă, fiecare se orânduia după un tipic propriu. Damian își scotea acordeonul din cutie și-l așeza pe un scăunel în centrul scenei, apoi își așeza, pentru șezut, o periniță rotundă umplută bine cu lână. Toboșarul își aranja și își acorda tobele, Ruja își potrivea vioara după acordeon și după pian. Când pregătirile erau pe terminate se schimbau impresii, iar pentru încălzire se începea “veselia” cu un vals, un vals boston sau chiar un tango. La orele 17 sala începea să se umple cu tineri dornici de puțină distracție. Tot ce se întâmpla acolo era dat de simplitatea obiceiurilor mocănești și a traiului liniștit, tihnit și tradițional.
Orchestra lui Damian își făcea datoria și își distra invitații cu hore, sârbe, tangouri, valsuri și foxtroturi. Rumba negra și Caravana se cântau spre sfârșitul “sindrofiei”, erau un fel de cadou făcut participanților. Damian era șeful, dar primașul, violonistul, era Ruja, un țigan care știa ca nimeni altul să mânuiască arcușul pe notele unei romanțe. Se mândrea cu ceasul de aur primit de la un grof căruia i-a cântat toată noaptea cântece de petrecere ungurești și care, aburit de licoarea de Tokaj și de notele în gamă minoră scoase de țiganul vrăjitor, i-a pus aurul in palmă spunându-i: Ia-l, că-l meriți.
Mic de statură, fără “burtă”, cu păr negru, ochi negri și față smeadă, purta haine negre, curate și bine ajustate pe corp. Ruja era un țigan cu vorbă și purtări alese. Se cunoștea imediat că a umblat mult, prin locuri de unde a putut învăța vorbă frumoasă și comportament civilizat. Ruja nu era un lăutar. El sublinia de fiecare dată că este notist. Nu greșea un ritm, nu greșea o notă, trecea de la o tonalitate la alta cu o naturalețe care te lăsa uimit. Cred că nici el nu știa cu câtă dezinvoltură, firesc și simplu modula gamele, chiar în timpul cântatului.
Sub pretextul reeducării, în anul 1947, au fost “adunate” și internate cu forța, la un conac din Budila, localitate la opt kilometri de Săcele, toate prostituatele din țară. După o lună de “școlarizare” au fost plasate ca muncitoare necalificate la o fabrică de electromotoare. Cea mai mare parte dintre ele nu s-a supus directivelor partidului și au “zbughit-o” care încotro au văzut cu ochii. Cele rămase, care au acceptat munca în fabrică, s-au lepădat de “satana” și s-au încadrat în viața de fiecare zi a Săcelelor. Dacă comportamentul lor, în fabrică și viața cotidiană se încadra în limitele normalului, nu același lucru s-a putut spune despre apucăturile lor la aceste five o'clockuri dansante. Din te miri ce, se luau la ceartă și chiar la bătaie. Scandalul între ele începea cu expresii violente și jignitoare, urmate imediat de un duel cu poșetele. Când curelele cedau, se trecea la metode de luptă mai elaborate. Se loveau sau se zgâriau pe mâini sau pe obraz până când reușeau să își înfigă degetele în părul adversarei. Din acel moment încleștarea lua aspectul unei lupte corp la corp. Se deplasau în față și în spate, în dreapta și în stânga. Toată lupta semăna de acum cu un dans violent cam ca într-o luptă de sumo. Aplecate, cap în cap, încercau să lovească cu piciorul, dar niciuna nu ajungea la adversară. în tot acest timp șuturile ineficiente erau însoțite de icnituri și înjurături nemaiauzite prin partea locului. Uneori conflictele luau un caracter mai amplu și erau antrenați și băieții din sat.
- Sunt frecvente “războaiele” pe la voi?
- Nici vorbă. Altădată nici nu le trecea prin minte celor de aici să se bată. De când ne-au năpădit curvele, conflictele sunt frecvente. De ce întrebi?
Laczi, un bun prieten de al meu, îmi spunea că la ei, într-un sat de lângă Miercurea Ciuc, balurile se lăsau permanent cu bătăi între tineri. Secuii, spunea el, sunt foarte aprigi și scot cuțitul imediat. Au fost multe victime. Toate măsurile care au fost luate nu au dat rezultate, în cele din urmă unui comandant de miliție i-a venit ideea să trimită acolo, în sat, un sergent major oltean, tânăr, inteligent, expeditiv și eficient.
- Du-te acolo și fă ordine prin orice mijloace, i-a zis sergentului colonelul de miliție. Ne-am săturat să avem tot timpul morți și răniți.
- Și ce mă sfătuiți? Cum să procedez? l-a întrebat sergentul major pe comandant.
- Descurcă-te!
Sergentul major, un oltean înalt, subțire, brunet și sprinten la minte și-a luat postul în primire cu destule emoții. Cum să procedeze cu “nebunii” ăștia?
(Va urma)
Dr. ONORIU I. CORFARIU
