“Școala cea bună e aceea în care și școlarul învață pe profesor”.
De unde și nevoia să pomenesc de amintirile mele școlare. Cele care încep, precum o făcuse, de mult de tot, și povestitorul moldovean Ion Creangă (1837-1889). Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte de prima zi de școală a fiecărui an de studii, inima mi se deschide precum filele unei cărți cu frumoase și copilărești povestiri și amintiri. Astfel că văd curtea școlii plină de copii veseli și gălăgioși, copleșiți de emoțiile revederii după lungile vacanțe de vară, iar luminile tomnatice de septembrie jucându-se pe pereții albi de varul proaspăt al uneia din cele trei clase paralele de a IV-a. Și constatam că la fel ca și la începutul vacanței, pistruii de pe fața creolă a iubitei și frumoasei noastre învățătoare tot la locul lor erau. Dar și că în aer plutea mireasma plăcută a cernelei de tipar de pe literele și desenele cărților nou-nouțe, puse teanc lângă teanc în dreptul fiecărui elev din bancă. Că în recreații ne vegheau liniștea și joaca acei dascăli minunați care își iubeau profesia până la dăruirea de sine, pentru că pentru ei răspunderea personală era o plăcută povară, iar îndelunga lor răbdare și omenie, o adevărată jertfă. Și pentru că în Țara Românilor se tot împuținează numărul școlilor și școlarilor, ce-ar fi să ne aducem aminte și de o emoționantă povestioară păstrată în amintirile versificate ale elevului rășinărean Octavian Goga (1881-1938), de pe vremea când, plecând din sat, acel viitor mare poet învăța carte într-una dintre școlile înalte ale Sibiului, cu predare exclusiv în limba maghiară, având cantină costisitoare dar cu mâncăruri bune și îndestulătoare, precum și internate cu paturi și perne odihnitoare: “Răsare mama-n colțul șurii/ Așează-ncet merindele-n glugă/ Înduioșată, mă sărută/ Pe părul meu bălan, pe gură:/ Zi Tatăl nostru seara, dragă, /Și să te porți la-nvățătură”. Acum, în toate școlile se împart elevilor și cadrelor didactice laptop-uri și tablete, în vreme ce microbuzele navetei școlare stau în așteptarea șovăitoare a îndoielilor părinților și elevilor. Și totuși, cumva, cu chiu cu vai, am ajuns și la vacanța de iarnă din acest an școlar. Cel în care, din nou, lipsește pofta pentru învățătura din cărțile tipărite pe hârtie, iar eu mă surprind că am a vă face o mărturisire general valabilă. Mai zilele trecute, într-o fostă mare comună sibiană, condusă de un nevrednic primar, un țăran bătrânel mi-a șoptit un trist adevăr: “Bine ați venit, rău ați nimerit! Școala mea și a copiilor mei din nou a rămas părăsită, nepoții s-au mutat cu părinții în chirie la bloc la oraș, iar noi, bătrânii, am rămas ai nimănui”.
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
