Bat clopote prelung în zare
De-ngropăciune de mileniu și de an,
Din Alba-Iulia, în Putna lui Ștefan cel Mare,
Credința dă floare în suflet de țăran.
Din ramele-nceputului de secol,
Icoane rătăcind prin munți înalți,
Coboară toți ai mei, tăcuți prin viscol,
Pe caii murgi de brumă-ncălecați.
Îl văd pe tata trist și încruntat,
La sânge rasă e fața-i de pământ
Cu brici de ger, în holde-nveșmântat,
El, veșnic sol cu-al gliei legământ.
O văd pe mama cea rămasă-n drum,
Să mă petreacă-n școli și în domnie,
O lacrimă-ascunzând în zâmbetul de fum,
Acolo-n cap de pod și de vecie.
Și-mi văd și frații, pe-ai mei toți,
Cu palma aspră mângâind ogorul,
Făclii prin vremea asta de nepoți,
Urmașilor ducându-le, greu, dorul.
Trec toți, tăcute cruci, icoane sfinte,
Făr' să privească unul înapoi,
Și-aud scâncind, în urma lor, prin ploi
Și prin zăpezi, puține, ca de leac,
Cățel supus, urmându-le cuminte,
Colindul de sfârșit de veac.
LAZĂR LĂDARIU
Din antologia “Vâslele timpului”, alcătuită de Mariana Cristescu, Ed. Nico
