Odată cu venirea toamnei, străzile orașului D. devin aproape pustii. Câțiva țigani își încălzesc trupul pe scările de la intrarea în catedrala romano-catolico- armeană, iar purdanii se strecoară prin ușa masivă de stejar și mâzgălesc sub icoanele cu sfinții catolci, inscripții: ,, Pyri iubește pe Ioșca” Panți a fost la ,,Pițula din Mediaș” și alte.
Bazaconii din viața zbuciumată a cartierului de dincolo de digul care ferește orașul de apele Târnavei mari, primăvara când vin inundațiile . Până la o înălțime de un metru jumătate, pereții sunt mâzgăliți și nimeni nu intervine, preotul armean fiind prea bătrân să se mai războiască cu purdanii.
- Acesta este emblema orașului, Sfânta Elisabeta împărțind daruri săracilor, iar cei care așteaptă afară, la soare, reprezintă majoritatea cetățenilor lui, îmi șoptește bătrânul cu barbă mare, albă, când am ieșit în centru, la o plimbare.
- De ce nu ai plecat de aici?, l-am întrebat curios.
- De ce să plec? Acesta este orașul meu. Neamul meu s-a stabilit aici în urmă cu sute de ani. Ei au venit după mine și vin în continuare, atrași, în mod deosebit, de cantina gostatului, unde, dacă lucrează unul, pot trăi zece pe lângă ei. Să-i vezi cum duc mâncarea cu găleata, mi-a răspuns trist.
Am pus capăt discuției, bucuros că a acceptat să-l însoțesc la plimbare.
Cândva, doctorul Richter a fost medicul orașului D. Și a cetățenilor din satele din împrejur. A fost un doctor priceput și apreciat de bolnavi. Într-o zi, în timp ce el opera o femeie tânără bolnavă, soția și-a luat copiii și a plecat cu un ofițer. Apoi au divorțat. La divorț au împărțit, în mod egal, fiecare obiect din casă, indiferent din ce material era confecționat. A spart până și farfuriile din porțelan chinezesc. El și-a păstrat doar cărțile de medicină, un pat și o masă. A fost primul șoc. Al doilea s-a petrecut când a aflat că băieții lui au murit pe front, pentru socialismul naționalist german. Atunci a renunțat la medicină, și-a cumpărat o turmă de capre și în fiecare dimineață așeza sticla cu lapte la poarta casei, iar trecătorii îl cumpărau, așezând banii într-o cutie de carton. La început și-a manifestat intenția de a înființa în casa mare, proprietatea lui o casă pentru copiii orfani ai căror părinți au murit în război sau deportați prin Siberia, dar autoritățile nu și-au dat avizul, considerându-l cu mintea rătăcită. În schimb i-au repartizat câțiva chiriași, care nu i-au achitat niciodată chiria. Doctorului i-au lăsat două camere, fosta sală de așteptare și cabinetul, unde și-a încropit o bibliotecă imensă. Eticheta definitivă de nebunul orașului i-a fost acordată în ziua când a înhămat la un căruț doi țapi puternici și urca pe dealuri, la marginea pădurii, după alune. Se ducea la școală și le striga copiilor în recreația mare:
- Veniți, copii! V-a adus moșu' alune, haideți la moșu'! Un timp, copiii se înghesuiau să prindă alune, dar, treptat, l-au lăsat în pace, nu-i mai interesa. De atunci lumea din oraș i-a spus “Moș Alună”. Obiceiul de a împărți alune copiilor i-a rămas mai departe, în fiecare toamnă, dar nu în curtea școlii, ci pe stradă.
Țăranii din satele din jur, mulți cetățeni din oraș, chiar și oameni de vază, îl căutau pentru diagnosticarea unor afecțiuni și tămăduirea unor boli cronice. Activiștii de partid îl căutau seara, pe ascuns. Celor bolnavi le recomanda tratamente naturiste din plante medicinale și regim alimentar. Laptele de capră era unul din cele mai recomandate alimente dietetice cu fulgii din ovăz. Mai avea o tehnică secretă pentru extractul de substanțe active din plante, pe care nu o dezvăluia.
“S-a produs o ruptură, un divorț dureros între natură și om. Omul a devenit îngrozitor de singur, fiind supus zilnic unui bombardament cu poluanți. Organismul uman nu mai rezistă la stresul chimic și psihic. Vă îndopați zilnic cu chimicale toxice pentru organism, alimentele voastre conțin reziduuri toxice, nici nu-i de mirare că au apărut fel de fel de cancere. Eu nu mai am voie să prescriu rețete chimice. Tratați-vă cu buruieni, culegeți plante din natură și o să vă vindecați”. Le spunea celor care veneau să-i solicite un tratament.
Într-o zi i-am cerut o carte despre plantele medicinale, un determinator. Eram elev prin clasa a unsprezecea și visam să devin farmacist.
- Mă bucur că ești pasionat de plantele medicinale, mi-a răspuns, zâmbind. Foarte rar l-am văzut zâmbind. Lasă, deocamdată vezi-ți de școală, fără să-mi dea cartea solicitată. Să nu uiți că pământul nostru are un potențial fantastic pentru asigurarea de hrană sănătoasă și medicamente omului și animalelor. Uite, până și pe stâncile goale poate să crească proteina. Spune-mi, și tu crezi că sunt nebun? M-a întrebat căutându-mi privirea. Nu i-am răspuns, de fapt nici un aștepta un răspuns din partea mea, îi era de ajuns că îl căutam aproape zilnic și mă simțeam bine în preajma lui, mai ales că accepta să-l însoțesc pe dealuri, la marginea pădurii, urmați de turma de capre, în jur de 30/40 de capre cu țapi. Cel mai bătrân și puternic țap purta la gât un clopot vechi. Mergeam lângă el și îmi arăta plantele cu proprietăți miraculoase, indicându-mi și boala ce se putea tămădui.
- Buruienile de leac se culeg în noaptea de sânziene, fiindcă atunci, plantele sunt în plină putere, îmi spunea când îmi arăta o plantă.
Într-o duminică ne-am oprit într-un vârf de deal, rezemat de un stejar uriaș. Moș Alună a scos din sân un fluier și a început să cânte. Poate era singurul cântec pe care îl știa; “Ciobănașului îi place sus, la munte, la izvor!” Așa cum sta acolo, în vârful dealului, cu pletele și barba răvășite de vânt, cu pelerina neagră decolorată pe spate, părea un sihastru sculptat în trunchiul stejarului. Când a terminat de cântat, plângea.
“Cântecul acesta l-a cântat băiatul meu cel mic, Otto, în anul 1936, la o serbare de sfârșit de an școlar, ultima serbare. L-am dat la școala românească... Oamenii spun că sunt nebun, dar eu nu pot uita serbarea aceea. Numai cine are copii sau a avut copii poate înțelege...”! Mi-a șoptit îndepărtându-se ușor.
Basilius V.B.
