Cu trei ani în urmă, împreună cu alți prieteni, ara petrecut o vacanță în Munții Rodnei. La întoarcere, trecând prin Vișeui de Sus, vedem în fața noastră o reclamă ce ne invită să vizităm Muzeul Nobililor Maramureșeni. Zoli, prietenul ungur, cunoscător al tuturor potecilor din munți, marcate sau nemarcate, sau descoperite de el însuși și cartografiate, a reacționat spontan: «Românii nu sunt nobili». S-a lăsat tăcere.
După ce ne-am revenit din șoc, am încercat să descifrez pe ce se bazează convingerea că numai ungurii sunt nobili și de ce iredentismul maghiar consideră că Transilvania aparține Ungariei. Rezultatul a fost explicarea și anularea unor mituri pe care propaganda le-a încetățenit în mintea ungurilor și românilor deopotrivă, Aș fi bucuroasă ca, citind, lumea să realizeze cum propaganda de ieri și de azi, tolerată, ne schimbă încrederea în calitățile noastre ca nație.
1. Mitul că ungurii sunt urmașii hunilor lui Attila
În 408, hunii atacă Imperiul Roman de Răsărit, iar, în 424, își mută centrul de putere în Panonia, după lupte cu populațiile sedentarizate acolo (urmașii dacilor liberi, goți, slavi). După moartea lui Attila, în 453, hunii s-au retras în grabă în Asia pentru succesiune, imperiul s-a împărțit și s-a destrămat. Nu se cunoaște limba hunilor, nu aveau limbă scrisă și nu s-au găsit urme ale lor în Câmpia panonică. Patru secole mai târziu, fiind împinși de pecenegi, ungurii se îndreaptă spre vest și, în 895, conduși de Arpad, se găsesc în Bazinul Dunării, în Panonia și Ucraina subcarpatică.
În Transilvania, există o populație sedentarizată, formată din urmașii dacilor liberi, slavi, germani, creștină în parte, sub influența Imperiului Bizantin, organizată în cnezate și voievodate și protejată de lanțul Carpaților. Ungurii fac incursiuni de pradă asupra Europei, pe care o înspăimântă, și, după mai bine de 450 de ani de la plecarea lui Attila, creștinătatea îi compară cu hunii, cu care se asemănau și ca stil de luptă: călăreți desăvârșiți, se ridicau în picioare în șa utilizând scărița, trăgeau cu arcul, aveau capetele rase și alungite într-o aplatizare aplicabilă pruncilor, șapte codițe în vârful lui, erau organizați și rapizi.
2. Mitul descălecării într-o stepă panonică și o Transilvanie nelocuită
Acest mit nu mai este acceptat nici de istoricii unguri, dar continuă să se predea copiilor la școlile din Ungaria. În 955, ungurii sunt învinși de Otto cel Mare, devenit apoi împărat al Sfântului Imperiu Romano-german. Unul dintre conducătorii de trib, Geza, unește triburile îmbogățite în urma jafurilor și, ca urmare, în curs de stabilizare, se creștinează și își dă fiul, pe Voicu, să fie educat de episcopul de Praga. Acesta devine creștin convins, botezat Ștefan și căsătorit cu sora celui ce va deveni împăratul Sfântului Imperiu Romano-german. Din necesitatea de supraviețuire în contextul unei Europe potrivnice, pentru care era o obligație lupta împotriva păgânilor și, pe de altă parte, pentru a înfrânge puterea căpeteniilor tribale păgâne și având susținere din exterior (cavaleri și călugări germani), Ștefan îi creștinează.
Papa Silvestru al II-lea i-a trimis coroana care a devenit simbolul regalității (trimiterea coroanei nu este acceptată toți cercetătorii, deoarece nu s-au găsit referiri în arhiva Vaticanului). Ungaria a devenit regat apostolic, cu misiunea de a propovădui și converti la catolicism populațiile, în dauna ortodoxismului propovăduit de Imperiului Bizantin.
Creștinarea conducătorilor de triburi a fost făcută și prin luptă, și benevol, din interesul politic al acestora, și a continuat până în 1006. Ștefan a rămas ca primul monarh-creștin “uns de Dumnezeu”, iar simbolurile apostolice - “copia sfintei lance și crucea apostolică” - semnificau că biserica ungară nu se supune decât autorității Romei.
Ungaria avea un statut de vasalitate cu Papa. Au fost preluate limba și scrierea latine.
3. Mitul “1.000 de ani coroana lui Ștefan”, expusă la muzeul din cadrul Parlamentului de la Budapesta
În 1044, victoriosul împărat Henric al III-lea a luat coroana și a trimis-o la Roma. Coroana expusă azi la Muzeul din Budapesta nu a fost purtată de Ștefan, deoarece a fost confecționată după moartea lui: partea de jos, în 1074, și cea de sus, în secolul al XIII-lea.
4. Mitul revenirii la granițele “Ungariei Sfântului Ștefan”
Nu se cunosc granițele de atunci, care, de altfel, nu erau stabile încă mult timp după aceea. Ștefan nu cucerise decât partea de vest a Transilvaniei. Transilvania a fost cucerită pe parcursul a peste două secole. Rând pe rând, au fost ocupate voievodatele atestate în cronicile din secolul al IX-lea, ale lui Menumorut (Crișana), Glad (Banat), Gelu (Transilvania) și urmașilor lor. Pe parcursul secolelor, granițele au avut modificări date de războaie și compromisuri politice, însă politica de stat a colonizării, maghiarizării și catolicizării a fost continuată.
5. Mitul “numai ungurii erau nobili”
Până în anul 1386, românii și-au putut păstra obiceiurile și rangurile cneziale și voievodale, apoi drepturile le-au fost restrânse și, pentru a-și păstra averile, au fost nevoiți să se catolicizeze și maghiarizeze, ajungându-se ca multe dintre marile familii nobiliare maghiare din Transilvania, din secolele următoare; să fie din spiță românească. Până în secolul al XVI-lea, Transilvania a fost voievodat autonom, vasal regatului Ungariei, având administrare și armată proprie. Următorii regi ai dinastiei arpadienilor, secolele XI-XIII, au dus o politică metodică de colonizare, aducând sași, șvabi, cumani, slavi, pecenegi și călăreți războinici fugari din stepele Rusiei, toți necesari armatei regale. Coloniștii au avut privilegii care nu puteau fi obținute fără creștinarea-catolicizarea celor păgâni și maghiarizarea lor.
În 1241, tătarii (mongolii) au distrus și depopulat regatul. S-au retras în 1242, din cauza problemei succesorale apărute prin moartea marelui han din îndepărtata patrie. Au luat cu ei pradă bogată și numeroși sclavi. 60% din așezări au fost distruse, 50% din populație a dispărut, iar cei rămași după decimare au murit în număr mare de foamete și boli. Slavii din Rutenia (Ucraina) și românii și secuii din Transilvania, comparativ, au fost afectați foarte puțin, deoarece distrugerile au fost făcute de mongoli numai în trecere, teritoriile nefiind ocupate. În general, de-a lungul istoriei, așezarea Transilvaniei între Munții Carpați a ferit-o de dezastre catastrofale.
În 1301, se stinge dinastia arpadiană și, până în 1541, țara a fost condusă de regi străini: casa de Anjou, casa de Habsburg, polonezi. În tot acest timp, a existat numai un singur rege de baștină, tată român, mama unguroaică: Matei Corvin (perioada de glorie a Ungariei, începută de tatăl lui ajuns regent, Ioan Huniad). Acești regi străini au limitat puterea marilor oligarhi și au ridicat o nouă clasă de nobili loiali, în principal străini. Regatul cuprindea, în afară de Ungaria propriu-zisă, Transilvania, Croația, Slovenia.
În 1437-1438, are loc răscoala de la Bobâlna, la care, alături de țărani, au participat și mici nobili români și secui. Pentru înfrângerea lor, s-a constituit “uniunea celor trei națiuni ale Transilvaniei”, formată din nobili unguri, secui, sași, în care confesiunea religioasă și naționalitatea se suprapuneau: catolici și protestanți, uniți împotriva ortodocșilor.
În 1514, sub conducerea lui Gh. Doja, țăranii recrutați și înarmați pentru cruciadă s-au întors împotriva marilor moșieri. După înfrângere, situația țăranilor s-a înrăutățit, li s-a luat orice proprietate și au devenit șerbi, fără drept de a fi apărați prin judecată împotriva nobililor. 1526 este anul bătăliei de la Mohaci, când Suleiman Magnificul a ocupat Ungaria. Țara a fost împărțită, în 1541, în trei: Pașalâcul de la Buda aparținând Imperiului Otoman, partea de nord și vest aparținând Imperiului Austriac și Voievodatul Transilvaniei autonom, sub suzeranitate turcă. Provincia austriacă a fost denumită “Ungaria regală”, pentru a aminti cu numele de continuitatea regatului Ungariei.
După ocuparea de către turci, Ungaria, ca stat independent, a dispărut pentru aproape 400 de ani (1541-1867) de pe harta politică a Europei. Ca state, existau Imperiul Austriac, Transilvania, Imperiul Otoman. În “Pașalâcul de la Buda”, terenul a devenit proprietatea statului și a fost împărțit funcționarilor și militarilor turci. Turcii nu au încercat asimilarea populației locale, iar “soldații de pe câmpul de bătălie și țăranii loiali puteau ușor obține diploma de înnobilare”. Transilvania, între Imperiul Otoman și Imperiul Austriac, și-a menținut autonomia administrativă, economică, în parte politică, fiind obligată să plătească tributul și, la cerere, să participe cu armata alături de otomani. Era condusă de voievozi înscăunați sau confirmați de sultan, nobili maghiari de formațiune europeană.
În secolul al XVI-lea, apar reformele religioase ale lui Calvin și Luther, urmate de contrareforma catolică. În Transilvania, nu a existat o persecuție religioasă, era liberă practicarea oricărei religii. În numita Ungarie regală, contrareforma a însemnat însă prigonirea protestanților și recatolicizarea.
Între 1683-1699, “Pașalâcul de la Buda” iese de sub ocupația otomană și intră în totalitate sub ocupație austriacă. Transilvania devine Principat-Imperial Autonom, condus de un guvernator-principe numit de împărat. În Ungaria pustiită și rămasă cu zone întregi fără oameni, habsburgii au repartizat latifundii ofițerilor imperiali nemaghiari și creditorilor Casei regale, toți fiind implicit înnobilați. În plus, “249 de familii străine înalt nobiliare au fost incluse in lista nobilimii ungare” și dotate cu vaste terenuri. În satele nou înființate, au fost aduși țărani germani și sârbi.
Această a doua colonizare masivă s-a făcut în zona de sud și a prins și Banatul. La începutul secolului al XIX-lea, nobilii reprezentau 4% din populație, iar, dintre aceștia, circa 80% erau unguri și de alte naționalități maghiarizate, restul fiind nemaghiarizați: nemți, români, croați.
În realitate, și turcii, și habsburgii au făcut înnobilări într-un imperiu multinațional după interesul economic, politic, militar. Latina era limba oficială. Ungurii erau nobili sau țărani, burghezi erau germanii și evreii. În Parlamentul (Dieta) din 1811, nu s-a aprobat propunerea introducerii limbii maghiare ca limbă oficială, deoarece, “... după cum se spunea textual într-un proces verbal..., în rândurile nobilimii nu există nimeni care să știe ungurește”.
Ungaria nu dispunea de o capitală ungurească; Dieta, convocată de împărat când voia (timp de 13 ani nu a fost convocată), era la Bratislava, un oraș german într-un comitat populat de slovaci, mult mai apropiat de Viena, unde își aveau reședințele magnații unguri. Abia în 1844, Dieta a proclamat maghiara ca limbă oficială, deoarece, “...ca și cehii, ungurii erau și ei în pericol ca, din punct de vedere lingvistic, spiritual, cultural să fie copleșiți de străini și conștientizau înspăimântați acest lucru”. S-a impus limba maghiară și în învățământul din întreaga țară.
Complexul de inferioritate față de cultura germană a influențat deșteptarea naționalismului maghiar, în contextul deșteptării naționale ce a cuprins toate etniile imperiului în secolul al XIX-lea. La 15 martie 1848, tinerii adunați în fața Muzeului Național au dat citire programului de reforme întocmit de Petöfi, la îndemnul lui Kossuth. De frica unei răscoale țărănești care era în pregătire, Dieta de la Bratislava și Curtea de la Viena au aprobat cererile. Regatului Ungar i s-a acordat o constituție, dreptul de unire cu Principatul Transilvaniei și suzeranitatea asupra Croației și Sloveniei. Ungaria va avea administrație financiară independentă, minister de externe și de război, limba oficială - maghiara. Maghiarii reprezentau circa 40% din populație.
Românii, croații, slovacii, sârbii aveau revendicări neacceptate de autonomie, autoadministrație, limbă. La Budapesta și Bratislava, au fost pogromuri împotriva evreilor. Sârbii s-au răsculat împotriva guvernului de la Budapesta. Croația, autonomă, a declarat război Ungariei. Deoarece guvernul lui Kossuth a fost complet opac la doleanțele naționalităților. Curtea de la Viena a dizolvat Adunarea Națională Ungară și a început războiul cu Ungaria. Situația în armată era haotică: ofițerii erau germani și de-o parte, și de alta și nu cunoșteau limba soldaților.
Cu intervenția Rusiei, Kossuth a fost învins. Ca urmare a războiului, în 1867 s-a dat Ungariei un statut de egalitate în cadrul monarhiei austriece. Și astfel a început dubla monarhie austro-ungară, care s-a sfârșit în 1918, odată cu destrămarea imperiului. Două parlamente, două guverne, trei ministere imperiale comune: de externe, armata și o parte din finanțe, iar limba, în armată, era germana. Conducătorul armatei era împăratul și factorul de decizie înaintea celor două parlamente, tot el. Ungariei i se dădea Transilvania, Ucraina subcarpatică, Croația, Slovenia, Banatul. Ponderea ungurilor era 36,5%, 14% români, 14% sârbi și croați, 9,8% germani, 9,4% slovaci, 2,3% ruteni.
Prin legile de maghiarizare din 1871, când apare și utilizarea termenului de maghiar, s-a impus recunoașterea numai a maghiarilor, nu a ungurilor, slovacilor, românilor etc., prin schimbarea numelui, învățarea limbii, schimbarea credinței și recunoașterea hotarelor Ungariei lui Ștefan. S-a realizat maghiarizarea forțată a celorlalte națiuni: obligativitatea limbii maghiare în grădinițe, școli, închiderea școlilor bisericești, maghiarizarea numelor, restrângerea dreptului de vot, funcționari publici puteau fi numai cei ce aveau limba maternă maghiara.
Politicieni, jurnaliști, scriitori, istorici au introdus cultul măreției națiunii ungare, superioritatea ei asupra celorlalte națiuni, viziunea “Ungariei mari” întărind trufia și naționalismul. Evreii s-au maghiarizat benevol, devenind unguri de confesiune mozaică sau convertindu-se. În acest fel, sperau să nu mai fie o minoritate sau un grup etnic separat, ci o parte a unicei națiuni maghiare. Maghiarizarea le-a fost de folos în realizarea puterii bancare, comerciale și industriale, deoarece ungurii considerau aceste activități nedemne, de categorie inferioară: “... 346 de familii evreiești convertite la creștinism au primit titluri nobiliare”.
Maghiarizarea a dat rezultate, ponderea maghiarilor ajungând la 42%, în 1900. Înfrângerea din Primul Război Mondial duce la destrămarea dublei monarhii și crearea de state naționale. În 1918, Transilvania intră în componența regatului României, fapt confirmat și prin Tratatul de la Trianon, semnat, la 4 iunie 1920, de 16 țări, pe de-o parte, și Ungaria, pe de altă parte, care a stabilit definitiv frontierele Ungariei cu statele învecinate. Tratatul a fost reconsfințit în 1947, prin Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Ungaria. Prin destrămarea imperiului și crearea statelor naționale pe criteriul populației majoritare, Ungaria devine și ea un stat etnic omogen. “Ungurii sunt uniți nu atât prin legături de sânge, cat prin limbă” - acesta este un adevăr enunțat de propaganda oficială, determinat, în cursul istoriei, de riscul de a fi asimilați de celelalte națiuni conlocuitoare ce-i depășeau numeric. Maghiarizarea forțată și propaganda superiorității națiunii ungare au fost un mijloc de a ascunde acest complex cultural și au adus un beneficiu economic totodată.
Chiar dacă astăzi nobilii sunt ca piesele de muzeu, falsa propagandă a superiorității nobiliare a ungurilor față de celelalte națiuni a rămas înrădăcinată în conștiința maghiarilor și tolerată, din păcate, din indolență, de români.
Astăzi, în epoca globalizării, această propagandă învăluită continuă, iar guvernele succesive de la București închid ochii, pentru a beneficia de voturile UDMR.
MARINA MANUELA STOICA
Surse: 1. Paul Lendvai - “Ungurii” (citatele îi aparțin)
2. Ioan-Aurel Pop - “Istoria Transilvaniei”
(Revista “Lumea” nr. 11, 2021)
Foto: Muzeul Nobililor Maramureșeni
