ZIUA CULTURII NAȚIONALE

Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă - se va spune de îndată - starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii.

Ziua Culturii Naționale li se pare unora de prisos...

Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.

Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor “naționalist”, “autohtonist”, “conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare! Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu numai.

....Alt “păcat” al zilei de 15 ianuarie - când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc - este chiar celebrarea culturii. Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire. Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât de contestate astăzi. Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau naționalist.

Azi, națiunea este aproape prohibită de unii...

În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt “odios”, anume adjectivul “națională”. Cultura românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei - mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea - ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor “egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.

Eminescu, națiunea și cultura ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă

Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul....

...Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura - ca valori ale identității românilor - ne-au construit destinul nostru de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu Traian, “de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el “în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a “băietului” cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum “musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.

Națiunile au fost peste tot în lume - începând cu Europa - factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost “inventată” de intelectuali (cum ne învață unii “analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta “spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei....

Cultura națională ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta?

Oare se cuvine (...) să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii “specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor. În consecință, oricât am urî - unii dintre noi - aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor “dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.

Iar cultura în ansamblul ei - aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase - ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam “inferior” (cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor “fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății (“fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost așa. Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională?

A ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie!

De Ziua Culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali. (...) Universalitatea - valorile general umane - nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul național. Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale este o utopie.

De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul. La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată - în care se doboară statui și se interzic cărți - nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.

“Suntem datori să citim în limba noastră!”

În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: “Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.

În privința națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga: “În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (...).

Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de “trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).

Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. (...) Să ne bucurăm - fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente - că suntem pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu “cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.

N.red. Textul integral, publicat la 14 ianuarie 2021, poate fi citit pe pagina de socializare a acad. Ioan -Aurel Pop, https://www.facebook.com/ioanaurel.pop. Selecția și subtitlurile ne aparțin. Titlu original: “Zi tristă a Culturii naționale” (I.S.)

Acad. IOAN-AUREL POP, Președintele Academiei Române

Lasă un comentariu