Crime și pedepse
Timpul și depărtarea nu i-au înstrăinat. Se vizitau reciproc și revederea era un prilej de sărbătoare pentru ambele familii. În cele două zile cât a stat la prietenul lui nu a mișcat tirul din fața casei. Lua zilnic trenul spre Budapesta. Se oprea la gara Keleti și de acolo luau autobuzul spre centrul orașului.
Era un om fericit când a intrat în punctul de frontieră Borș. Reușise să facă familiei un cadou frumos. În drum spre casă cântau, glumeau și își reaminteau de locurile frumoase văzute. S-a abătut din drum pe la soacra lui care stătea într-un sat, mai izolat, la vreo douăzeci de kilometri de șoseaua națională. Au stat acolo câteva ore. Fetița nu mai prididea cu vorba să-i relateze bunicii pe unde a fost și ce a mai văzut. La vreo trei kilometri după ce au ieșit din sat, Ion a văzut două căruțe pline cu țigani. A claxonat, a încetinit viteza și a început manevra de depășire. Deodată, dintre căruțe a țâșnit în fața tirului un țigănuș gol pușcă. Ion nu a avut timp să oprească mașina și impactul i-a fost fatal copilului! Țipetele, urletele și văicărelile țiganilor creau o stare de groază și de frică.
- Stați așa. Nu mișcați căruțele din loc. Nici eu nu mișc mașina. Mă duc să dau telefon să vină miliția și procuratura, să facă constatările.
- Ion a scos cheile din contact, a pus triunghiurile reflectorizante în fața și în spatele mașinii și a luat-o la fugă înspre sat ca să telefoneze. Când s-a reîntors, din depărtare a văzut că țiganii au dispărut. În jurul mașinii era o liniște suspectă. Când s-a apropiat și mai mult a observat că nici copilul accidentat mortal nu mai era la locul lui. Ajuns în fața cabinei, a deschis ușa să întrebe soția ce s-a întâmplat. A rămas înnebunit. În cabină, într-o baltă de sânge, zăceau moarte, înjunghiate, și soția, și fetița.
În închisoare, Ion nu vorbea cu nimeni. Când îl scoteau afară dădea de câteva ori ocolul curții apoi se așeza pe un bolovan și aștepta să fie dus înapoi în celulă. Cu toții, de la director la ultimul deținut, cunoșteau motivele detenției și-l considerau smintit. Ani de zile, Ion nu a știut precis ce s-a întâmplat și pentru ce a ajuns în închisoare.
Acolo, în celulă, singur, evenimente răzlețe, lipsite de legătură, fapte amuzante și coșmaruri terifiante îi frământau mintea. Încerca să le pună cap la cap, dar nu reușea. Nu-și mai aducea aminte aproape nimic. Ultima scenă rămasă în memoria lui a fost plecarea de la soacră-sa cu soția și cu fetița. Ce căuta el acolo, de unde venea și încotro o apucase, nu mai știa. Rapoartele medicale arătau că Ion este într-o stare confuzională, într-o stare de hebetudine, dezinserat din realitate și cu o gravă incoerență ideativă.
Gardienii povesteau că după ce Ion și-a văzut nevasta și fetița moarte, s-a urcat la volan și a luat urma căruțelor cu țigani. Le-a văzut din depărtare. Le-a țintit, a mărit viteza cât a putut și a intrat cu tirul în ele. Dintre toți țiganii care erau în căruțe, numai unul a scăpat cu răni grave, restul au murit. Acolo a fost un masacru.
La proces, nimeni nu a luat în considerare expertiza psihiatrică care susținea că faptele lui sunt consecința unui raptus, ale unei tulburări mintale acute și grave însoțite de impulsiuni agresive. Șocul îi anihilase orice discernământ. Nu i s-a acordat la judecată circumstanțe atenuante pentru iresponsabilitatea faptelor sale. Lui Ion Ababei i s-a dat maximum de pedeapsă.
L-au eliberat după douăzeci de ani. Când a ieșit pe poarta închisorii, a văzut un tir staționând la marginea șoselei. Dintr-o dată a simțit că în creierul lui totul devine limpede, clar, iar starea de confuzie în care a trăit atât amar de vreme, s-a risipit.
Într-o clipă și-a adus aminte de catedrala lui Otto cel Mare de la Magdeburg, de Hradul din Praga și podurile de pe Vltava, de prietenul din Godollo, de soacră-sa, de soție, de fetița lui și de tot ce s-a întâmplat.
A lăsat bocceaua jos, a traversat drumul și s-a dus direct la mașină. S-a uitat lung la cabină. Cabina, da, cabina. S-a lăsat cu brațele în cruce pe botul mașinii și a început să plângă în hohote. Fetița mea, soția mea, familia mea.
Hohote de plâns
Hohote de plâns disperate
Hohote de plâns sfâșietoare
Hohote de plâns
- Doamne, cum îmi voi duce crucea până la sfârșitul vieții?
Dezastru.
(Va urma)
Dr. ONORIU CORFARIU
