Actul Unirii Principatelor, act de mare însemnătate din istoria poporului român, apare ca un rezultat firesc al dezvoltării treptate a conștiinței unității de origine, de limbă și de credință a românilor de pretutindeni, ca o încununare a strădaniilor de veacuri ale poporului român pentru realizarea unității sale statale. După războiul Crimeii (1853-1856), s-au creat condiții favorabile pentru unirea Țării Românești și a Moldovei într-un singur stat. În vremea frământărilor și a luptelor pentru Unire, clerul ortodox român s-a alăturat partidului unionist, sprijinindu-i cu căldură toate acțiunile. Printre cei mai de seamă susținători ai Unirii se număra însuși întâistătătorul Bisericii moldovene, mitropolitul Sofronie Miclescu. La cererea sa, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul de la Socola, a scris lucrarea Unirea și neunirea Principatelor, în care arăta foloasele bisericești, politice, administrative și economice pe care le-ar aduce Unirea. Astfel, el spunea aici că Biserica nu săvârșește niciodată liturghiile sale fără ca să rostească cuvintele: “Pentru Unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”. În afară de acestea, mai spune el că trebuie privit în special la care ar fi bunurile și principiile Unirii Principatelor. Cu privire la partea religioasă se poate spune că o națiune puternică și respectată de către celelalte puteri are și clerul, și Biserica sa respectate.
Fiind combătută de separatiști, Neofit Scriban a scris o a doua lucrare, intitulată Foloasele Unirii Principatelor Române. Un alt distins membru al clerului, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, a rostit, în catedrala episcopală din Huși, o înflăcărată predică în sprijinul unirii, tipărită apoi sub titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor. Arhimandritul Melchisedec spunea, cu altă ocazie, într-o cuvântare că vine a-și exprima clerul dorințele sale înaintea Adunării naționale. Precum ușor se poate vedea, acestea nu sunt niște dorințe simple, de vreo influență particulară sau de vreun interes de castă; ci sunt dorințe de interes național, dorințe de progres pentru cler în paralel cu progresul ce se dorește pentru întreaga societate. Poziția clerului în societate, între celelalte interese ale nației, este cea mai legitimă și mai potrivită cu spiritul evangheliei: poziția păstorului, care suferă în tăcere toate intemperiile iernii împreună cu turma sa, așteptând sosirea primăverii cea veselitoare pentru turmă, care să facă și a lui bucurie. Așadar, ideea este că păstrarea religiei noastre și progresul trebuie să fie deviza clerului român. Tocmai aceasta - mai preciza arhimandritul Melchisedec - o și exprimă Comitetul clerului în dorințele sale speciale ce se propun de către majoritatea acelui Comitet. Trebuie precizat cu tărie că biserica noastră este membră a bisericii ecumenice, că mărturisește și păzește fără schimbare toate dogmele și sfintele canoane apostolice și sinodale, precum și sfintele tradiții, conformându-se întru totul cu biserica Răsăritului în ceea ce privește credința. Chemarea clerului este chemarea Apostolilor, pe care Mântuitorul i-a trimis în lume zicându-le: “Mergând, învățați toate neamurile”; și din această privință, El i-a numit, când lumină a lumii, când sare a pământului, când cetate stătătoare deasupra muntelui, și de la ignoranța lor deduse ignoranța poporului. Dacă lumina este întuneric, dar întunericul cât va fi!
Arhimandritul Iosafat face un apel către frații români în care aduce cuvinte de omagiere și cuvinte de îmbărbătare pentru lupta pe care trebuie să o ducă românii.
Adânc convins de măreția actului pe care voiau să-l realizeze partizanii Unirii, episcopul Filotei a îmbrățișat cu entuziasm ideile Unirii, fiind alături de partidul național, dintru început. Încă din luna ianuarie 1857, trimitea protopopilor circulara prin care îndemna clerul să facă rugăciuni pentru unirea și înfrățirea românilor. În această circulară se adresează tuturor protopopilor și preoților, precum și cuvioșilor călugări și spunea că legea strămoșilor noștri și crucea lui Hristos, semnul nădejdii și al mântuirii noastre, a fost semnul unirii și al înfrățirii românilor, simbolul libertății lor și nădejdea lor întru toate primejdiile politice, religioase și naționale. Mai spune el că datoria clericilor fiind de a înălța rugăciuni Părintelui ceresc pentru unirea și înfrățirea Românilor într-o singură voință și un cuget ca să aleagă pe deputații lor vrednici de a lor încredere, care să sprijine și să ceară drepturile și viața patriei lor, el poruncește tuturor protopopilor și preoților și tuturor călugărilor și prin ei la tot poporul ca să se facă Te-Deum și privegheri prin biserici, rugând pe Dumnezeu ca Duhul luminii, al dragostei și al țării să unească inimile tuturor Românilor în aceeași dorință și voință, pentru binele și fericirea patriei, citindu-se rugăciunile și molitfele prevăzute în sfânta liturghie, pentru vrăjmași.
În anul 1860, la 24 iulie, mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei adresează o pastorală către protopopi pentru consolidarea unirii Principatelor Române care se săvârșise cu un an în urmă, la 24 ianuarie 1859. Preotul, spunea bătrânul mitropolit, ca slujitor al Bisericii, trebuie să fie îngerul vestitor al unirii, înfrățirii, dragostei și păcii. În această pastorală, mitropolitul Nifon spunea că frumoasele cugetări ale domnitorului, țintind la progresul și fericirea Românilor, aduc convingerea că, concursul cel mai mare îl așteaptă de la Biserică, căci o nație nu poate progresa, nici ajunge la fericirea sa, fără adevărată unire, înfrățire și pace. Preotul dar, ca slujitor al Bisericii, trebuie să fie îngerul vestitor al unirii, înfrățirii, dragostei și păcii. Preotul trebuie să insufle poporenilor săi respectul către religie, prin care se întărește și respectul către Domnitor. Preotului îi sunt încredințate sufletele poporului, pe care are să-l conducă pe dreptele cărări către adevăratul scop național; cu drept cuvânt dar, se cere și se așteaptă mult de la Biserică. Prin această circulară se îndeamnă ca să fie îndepărtați cei care provoacă scandal și dezbinare și aduc neliniște în sufletele pașnice și liniștite. Această circulară trebuie să ajungă la toți preoții pentru a o pune în practică.
Guvernarea lui Cuza a avut ca obiective principale desăvârșirea unificării politice, administrative și legislative a Principatelor Unite, recunoașterea acestui fapt de către marile puteri, precum și introducerea reformelor politice și sociale indispensabile bunei funcționări a noului stat. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în amândouă Principatele, în Biserică au avut loc o seamă de reforme, care au dus la schimbări profunde în viața ei. Primele schimbări s-au produs în însăși ierarhia bisericească.
FLORIN BENGEAN
