Contrar principiilor și așteptărilor celor ce apreciază felul și modul cum scriu și pun problema actualității românești, de această dată mă simt dator să iau apărarea guvernanților. Nu vreau să vorbesc despre facturile la gaz și energie electrică, nici despre pensii și nivelul de trai, mai mult decât umilitor pentru o mare parte din populație și nici despre “viitorul luminos”. În convingerile mele trecute eram “european” și vedeam “luminița de la capătul tunelului” cu ochii celui ce a parcurs Europa în lung și în lat, cu ușoare semne de îndoială. România, la vremea aceea, aștepta răbdurie la ușa UE, iar cetățenii ei făceau cozi interminabile la ambasade pentru o ștampilă așa-zisă “viză” ce-ți permitea intrarea în statul respectiv. Despre mafia vizelor se poate scrie o lucrare de doctorat, ca și despre milioanele de români ce și-au părăsit casa și Patria pentru “libertate și căpșuni”. Greu a fost și prea ușor uităm umilințele impardonabile. Curtea ambasadei Franței era împânzită cu stănoage din țeavă de fier, asemănătoare celor folosite la CAP-uri pentru vite, iar niște indivizi plini de importanță și mușchi și privind de sus dirijau mulțimea înghesuită spre ghișeu. Nu era cale de întoarcere, trebuia să rabzi. Și am răbdat!
Mă aflam la Micherechi, în Ungaria, la o familie de români care se îndeleticeau, de câteva generații, cu cultivarea castraveților. Era la scurt timp după primirea lor în Uniune, dar semnele bune întârziau să se întrevadă, deși promisiunile nu lipseau, iar asigurările guvernanților lor nu prevesteau nimic convenabil. Omul de rând o ducea la fel de greu, iar cei înbuibați prosperau. Cei care cultivau legume au ajuns în pragul falimentului și la capătul răbdărilor. Piețele au fost invadate de produse din UE și dinafara ei. Prețul castraveților a scăzut dramatic, iar la strigătul producătorilor disperați că vor ajunge la sapă de lemn, autoritățile le-au întors spatele. Oare nu seamănă izbitor cu imaginile cultivatorilor de pepeni, castraveți și ardei de la Dăbuleni și nu numai? Recoltele putrezeau pe câmp sau în depozite, iar lanțurile de supermaketuri îi sfidau. Pământul și roadele lui nu mai aveau valoare. Interese străine guvernau piața și viața.
“Am ajuns să mâncăm castraveți din Maroc sau Asia Mică și nici nu mai avem putere să protestăm. Faptul că am visat să intrăm în UE ne costă destul de scump. Noi suntem români din Ungaria mulți și amestecați, dar uitați și de Budapesta și de București. Tot timpul am dormit cu ștreangul sub pernă, iar acum stăpânirea UE ne oferă și “craca” și săpunul. Voi, românii din România, nici nu știți ce vă așteaptă. Să știți că “viza” dorită parafează acceptul la sclavie. Multe lacrimi vor curge pe ascuns, multe familii se vor dezrădăcina și se vor topi printre străini, iar jugul nu va mai putea fi scuturat niciodată. Dacă acum două secole, imperiile aduceau sclavii legați cu lanțuri, acum cerșim aproape în genunchi să ne primească. Copiii mei au plecat la Budapesta și de acolo mai spre vest, dar în afară de dorul de casă și părinți nu au câștigat nimic. Vom vorbi peste 10-15 ani, când vă veți sătura de bine dacă nu veți cere un ștreang de rezervă. Nu trebuie să fii împotriva UE, dar dacă-ți vrea binele, nu ți-l lăsa luat. De dat, veți vedea ce vă va da.” Acestea erau cuvintele doamnei Maria C. din Micherechi, profesoară, la vremea când noi așteptam la poarta Uniunii.
Oare aceste cuvinte îmi dau dreptul să iau apărarea guvernanților noștri?
Sunt un “unioist” convins, dar aceste rânduri le scriu cu funia pregătită.
IOAN ASTALUS
