FĂRĂ SEX, FERI!
Antal venise de la Moscova cu o seară înainte și, în drum spre Budapesta, s-a oprit pentru trei zile la Tg. Mureș. Șandor mi l-a recomandat ca un vechi prieten care, în prezent, locuiește la Moscova și-i conferențiar de marxism-leninism la Universitatea Lomonosov. Eu n-am întrebat mai multe, iar el nu a mai “adăugat" peste recomandarea făcută. De, mi-am zis, să fii ausländer și să fi conferențiar de marxism-leninism la o universitate de asemenea prestigiu nu este un lucru de ici, de colea, nu-i stă la îndemâna oricui - dacă acesta-i adevărul.
Discuția cu el a început în jurul poeziei lui Maiakovski care a fost, am zis eu, un înflăcărat, un tumultuos poet și dramaturg gruzin, ajuns sovietic după revoluția bolșevică.
- Da, a completat Antal, Maiakovski a făcut parte din mișcarea futuristă, dar după revoluția bolșevică s-a înscris în Partidul Comunist și a devenit un entuziast poet revoluționar, pe care Stalin nu l-a iertat și nu l-a mai băgat în seamă, pentru erorile și păcatele din tinerețe. Relațiile cu poetul au devenit și mai reci după ce Gorki l-a încondeiat, relatându-i lui Stalin punctul lui de vedere, defavorabil poetului.
Antal vorbea gândit, cu voce în tonalitate joasă, rugoasă, încărcată de nicotină și fără inflexiuni. Făcea pauze lungi între propozițiuni și nu răspundea pripit. Știa cum și ce să vorbească. Se vedea cât de colo că este școlit. Era un slăbănog înalt de statură. Avea părul șaten și rar, o față descărnată cu ten palid și ridat, ochi încercănați și obosiți. Purta ochelari demodați, cu rame groase, negre și lentile cu multe dioptrii.
- Există un “fir roșu" care trece prin toată creația artistică rusă. în câteva cuvinte se poate spune despre arta rusă că este densă, profundă, solemnă, grandioasă și impunătoare prin proporțiile sale. Aceeași forță și vigoare, același patos, aceeași expresivitate strălucitoare le găsești și în opera lui Dostoievski, și în picturile lui Repin, și în muzica lui Rahmaninov. Dacă citești “Idiotul" sau “Crimă și pedeapsă" sau te uiți la Edecarii de pe Volga sau la Zaporojeni scriind o scrisoare sultanului Mahomed al IV-lea, găsești același dinamism și expresivitate strălucitoare. Energia, bărbăția, fermitatea și vitalitatea din concertele lui Rahmaninov nu contrastează cu romantismul și patosul din muzica lui și din creațiile celorlalți ruși.
După o pauză îndelung gândită, Antal mi-a replicat:
- Cred că ai dreptate. N-am crezut că se pot analiza și compara trăsăturile psihologice ale diverselor manifestări și creații în artă.
- Antal, am continuat eu, opera de artă este vie. În ea, autorul a investit tot sufletul lui și este cu atât mai valoroasă cu cât creația este mai sinceră, mai adevărată, mai curată, mai nefalsificată și mai originală. Pygmalion este dovada vie a efortului depus de creatorul de artă de a atinge limita perfecțiunii și a-și înzestra opera cu suflet. Din Pygmalion și din marmoră nu putea să se nască un copil cu numele de Pathos dacă sculptorul cipriot nu “încălzea" piatra cu iubirea lui.
- Interesant mod de a judeca operele de artă rusești, a replicat Antal. Din ce cauză i-ai amintit numai pe cei trei. Ai omis o mulțime de scriitori, compozitori, pictori și mari maeștri ai coregrafiei.
- Știi, Antal, cu nimic nu sunt mai puțin valoroși Puskin, Tolstoi sau Turgheniev, Stravinski, Ceaikovski sau Glinka, Nureyev, Baryshnikov sau Ulanova, dar pe aceștia trei, pe care ți i-am menționat la început, i-am avut mai aproape de sufletul meu.
- Știi că nu toată lumea iubește arta rusă?
- Nu este vorba de ruși. Eu cred că cultura submedie a unei colectivități nu-i permite să sesizeze și să înțeleagă subtilitățile unor opere de artă străine de educația și psihologia proprie acestei populații. I-am întrebat pe nemți dacă-i iubesc pe italieni. Răspunsul a fost foarte interesant. Da, îi iubim, dar nu-i respectăm. Când i-am întrebat pe italieni dacă-i iubesc pe nemți, ne-au dat un răspuns pe “dos" - nu-i iubim, dar îi respectăm. Vă place arta cinematografică italiană? Nu, nu o înțelegem. Nici nu se proiectează pe ecranele noastre filme italiene, ne-au răspuns nemții cu puțin dispreț și aroganță în vorbă. Discut aici de populația unui teritoriu limitat și nu de elitele ei.
Noi, care trăim în acest spațiu carpato-pontic, avem acest mare privilegiu, poate singurul, că înțelegem și arta latinilor, și a anglo-saxonilor, și a slavilor. Vecinătatea lor ne-a făcut această favoare de a-i pricepe în aceeași măsură pe Cervantes, Lope de Vega sau pe portughezul Camöes, pe Dante Alighieri și pe Lampedusa, pe Goethe și pe Holderlin, pe Shakespeare și pe Shaw, pe Dostoievski și pe Puskin.
- Cred că ai dreptate, spune Antal. Kodály și Bartók Béla au înțeles și iubit folclorul românesc. Numai așa se explică compozițiile lor atât de reușite.
- Sigur că există nuanțe regionale. Bunăoară, noi, ardelenii, îi înțelegem vorba și năzuințele lui Moromete, dar îl iubim pe Titu Herdelea. Cumnata mea, bucureșteancă, critic de artă de o viață, îi înțelege bine vorba și aspirațiile lui Ion al Glanetașului, dar îl iubește pe Moromete.
- Nu mergem mâine până la Banfi să facem o baie?, ne-a întrerupt discuția Șandor.
- Câți kilometri sunt până la Banfi?, a întrebat Csini, soția lui.
- O sută doi sunt până în Toplița și din centru până la băi mai sunt încă doi kilometri.
- Într-o oră și jumătate, două suntem acolo, am precizat eu.
- Să-i dau un telefon lui Feri, să se pregătească. La opt, opt și jumătate să fim plecați.
- Cine va veni?, a întrebat Antal.
- El cu soția, a răspuns Șandor arătând către mine, Feri cu soția și noi trei.
- Cine este Feri?
Coleg și prieten bun, directorul Sanatoriului de tuberculoză de la Gornești, iar Ani, soția lui, este medic stomatolog.
Întrebarea lui Antal, promptă, fermă și de o curiozitate suspectă - cine este Feri - mi-a atras atenția și mi-a stârnit întrebări.
- De departe l-am auzit pe Șandor cum țipa strident și amenințător. Se agita și ne făcea semn cu mâinile să venim cât mai repede.
- Unde ați stat până acum? Haideți odată!
- Ce ești așa de speriat? Ce s-a întâmplat? De ce ești așa de palid? Tremuri tot. Șandor, un excelent medic bronhoscopist, era înalt ca bradul și fusese un foarte bun jucător de polo. Acum stătea în picioare, înțepenit, palid, evident încurcat că nu știa ce să facă. Lângă el, pe un tăpșan acoperit cu cetină, la liziera pădurii de brad, stătea Feri cu coatele pe genunchi, cu capul în palme și cu privirea în pământ. Când ne-a auzit că venim, nu a schițat niciun gest.
(Va urma)
Dr. ONORIU CORFARIU
