,,UNIREA LA ROMÂNI" ȚINEREA DE MINTE

Distribuie pe:

Suntem un popor străvechi, însfințit aici, în huma începutului de lume, unde ne-am împuit mereu în scurgerea timpului. Pentru a dăinui în bună înțelegere, din trăiri și poticneli, din greșelile făcute și iertările cerute ne-am făcut legi, datini, obiceiuri, pe care să le respectăm mereu fără crâcnire și apoi să le transmitem urmașilor ca sfântă și neprețuită comoară lăsată din moși-strămoși, veac după veac, pentru a dăinui aici în frățietate, în cinste, în demnitate și în onoare.

Ne-am încrezut în cuvântul dat, în promisiunile făcute, pentru că ele erau atunci, în vremea veche, mereu și mereu respectate și ținute cu sfințenie, fiind de-asupra a tot și a toate câte erau în lumesc. Așa s-a clădit lumea de-nceput a strămoșilor mei, așa s-a întărit, așa s-a lărgit ea atunci în lungul și-n latul pământului și așa am crezut că va fi mereu. Dar la fel ca în biblicul Rai adamic, păcatul l-a îmbiat cândva, pe cineva, să nu mai respecte vechile rânduieli, să mintă, să înșele, să promită fără acoperire și, din acea clipă, s-a năruit lumea.

Poporul acesta a fost mereu mult prea blând, încrezător în cuvântul dat, în învățăturile și pildele Iertătorului nostru Iisus, în jertfelnicia Lui pentru ștergerea păcatelor lumii, prea sfielnic, prea îngăduitor și iertător cu alții, prea bun la suflet, pricini din care a suferit atâtea în mersul veacurilor.

A știut că în UNIRE stă PUTEREA, FORȚA și TĂRIA neamului său și tocmai de aceea, ori de câte ori s-a adunat în granițele limbii sale a crezut că va fi pentru veșnicie. S-a înșelat însă amarnic, ca și atunci când a crezut că aducând domni străini va fi mai bine condus, când a încheiat tratate mincinoase cu mai marii lumii, când s-a aliat cu aceștia, când a crezut în ruga de iertare a învinșilor, când s-a pus încrezător și cu bună știință sub ocrotirea unora, când a vrut să fie și el alături de mai marii lumii plătind prea scump această clipă înșelătoare de mărire, când alții l-au tot îndemnat să-și schimbe orânduirea pentru o alta iluzorie care-l va duce la pieire, când a vrut să fie și el liber cugetător, lepădân-du-se de credința lui străbună, și multe altele care l-au dezunit, l-au înstrăinat de neam și glie, l-au sărăcit de bogățiile sale, l-au ținut la coada lumii și, în final, l-au nevoit cum n-a mai fost el vreodată.

Acesta este blestemul pe capul omului cel încă mai bun la suflet decât alții dimprejurul său, dar trăitor și el în această lume atât de înrăită, plină de păcate, învățată cu minciuna, cu hoția, cu înșelătoria, cu promisiunile deșarte, fără frica de Dumnezeu, doritoare de prea multă libertate, depărtată încetul cu încetul de rădăcinile sale, de neam, de propria istorie, de credința străbună. Și ce-i mai rău e că greșim mereu și mereu și nu ne învățăm minte ca să nu mai repetăm la nesfârșit greșelile făcute.

Vin vremuri grele și noi, care încă mai avem câte ceva din cele trebuincioase pentru viețuire, în loc să trecem cu bine prin aceste vremi, ne-om nevoi mai mult ca niciodată, tocmai pentru că nu am învățat încă de atâta amar de timp că doar ,, unirea-n cuget și-n simțiri" dă adevărata putere unui neam, că doar încrederea în noi, în vrerea și dorințele noastre a fi înfăptuite, în credința străbună, în curajul, demnitatea și neplecarea capului în fața altora, ne înalță cu adevărat în fala lumii.

Mai e mult până atunci, mai e încă mare nevoie să revenim la matca străbună, la mereu aducerea aminte a jertfitorilor noștri cei prea depărtați acum de sufletul nostru, un Zamolxes, un Decebal, un Burebista, Descălecătorii, Basarabii, Mușatinii, domnii noștrii cei de început, de un Mircea, un Ștefan cel Mare, un Mihai, un Avrămuț, un Cuza și atâția alții care-și dorm veșnicia aici, în huma străbună, pentru că ei sunt acum, și-n veci de veci, bornele noastre de hotar, presărate pe drumul viețuirii, troițele cele veghetoare de conștiință, izvoarele dătătoare de curaj și jertfelnicie în clipele de mare cumpănă.

Țineți dară minte ce ne-au tot spus bacii noștri cei înțelepți: cum că noi suntem scoborâtori dintr-un neam mare, puternic, neaplecat nimănui și plăcut cerescului, așezat aici de la-nceputul lumii, că ni s-a dat să viețuim și să păstrăm mereu curată preafrumoasa grădină a Maicii Domnului, pentru a merita a fi, la sfârșitul veacurilor care vor să vină, sămânța de-nceput a lumii celei noi. Gândiți-vă mereu la asta și puneți în ruga voastră de iertare îndreptată spre ceresc, lăcrimata boabă a sufletului vostru cel smerelnic, ce se vrea mai bun și mai înțelept, mai unit în cuget și-n simțiri, spre a putea schimba lumea de azi și spre a spera că va primi, la sfârșitul vieții pământești, mântuirea pentru tot și toate câte le-a făcut în trăirea noastră cea lumească.

MIRCEA DORIN ISTRATE

Lasă un comentariu