În era de dinainte de covid trăiam cu adevărat.
Mergeam la Băile Sângeorgiu de Mureș, unde erau condiții destul de civilizate pentru doamnele care veneau acolo, pentru relaxare, dar și pentru a-și îngriji sănătatea și frumusețea.
Prietena mea, Rodica, o bucureșteancă comunicativă, era însoțită uneori de o doamnă distinsă, elegantă. Era Maia, medic primar ginecolog.
Dar să revenim la vremurile de restriște pe care le trăim, când obligați de anumite afecțiuni, suntem nevoiți să mergem pe la diferite policlinici, cu frica-n spinare, pentru că suntem expuși la multe riscuri.
Mi s-a-ntâmplat și mie să mi se facă trimitere la ginecologie, pentru niște investigații.
Pășeam cu emoție și cu teamă pe coridoarele Policlinicii nr. 2 în Târgu-Mureș. M-am oprit în fața cabinetului. În curând a apărut și medicul: era Maia. M-am trezit într-un cabinet curat. Nu vreau să vorbesc foarte mult despre afecțiunile mele.
Doamna doctor Maior Maria, dincolo de impresiile superficiale pe care mi le-am făcut înainte, este o profesionistă remarcabilă, care dă dovadă de mult tact, răbdare, comunicare cu pacienții.
Aș spune că empatia dintre medic și pacient joacă un rol primordial, mai ales în această perioadă, în care, fiecare din noi am trecut prin multe încercări.
Se întâmplă adesea ca medici bine pregătiți să-și piardă pacienții din cauza unor comportări incalificabile.
Mânată de curiozitatea mea moștenită de la un tată ziarist, i-am pus doamnei Maior câteva întrebări legate de Covid. Părerea ei este că doctorul Raed Arafat este un bun profesionist, că fost un student bun și a adus servicii remarcabile pentru salvarea vieților omenești. Trăim într-o epocă bizară, în care binele nu este răsplătit cum se cuvine.
Apoi, i-am spus: “Trăim în aceeași zonă a orașului și vă văd adesea singură pe stradă și e cam riscant...” Răspunsul ei fu prompt: “O bună prietenă m-a atenționat că e riscant să umblu seara cu poșeta, fiindcă s-ar putea să vină țiganii să mi-o smulgă, iar eu i-am răspuns: nu mi-e frică de ei, fiindcă eu i-am adus pe lume...”. Când a rostit aceste cuvinte, mi-a fost rușine de prejudecățile mele. Privirea ei arunca în umbră părerile mele oribile despre țigani, care, dincolo de mizeriile cotidiene în care i-a aruncat destinul, sunt, de fapt, oameni minunați!
Era în privirea ei o imensă dragoste, în împlinirea unui comandament divin: triumful vieții.
MARTHA IZSAK
