CINE EȘTI DUMNEATA, DOMNULE PUTIN?

Distribuie pe:

După o binemeritată pauză de un sfert de veac, când am putut răsufla și noi ușurați, din acest punct de vedere, liderii imperiului rus revin în actualitate, într-o manieră cu totul neașteptată. Dacă Stalin, Hrușciov și Brejnev, cei mai longevivi predecesori, și-au făcut o faimă, evident eronată, de apărători ai păcii mondiale, ambițiosul domn Putin este pe cale a intra în istorie ca promotor al celui de Al Treilea Război Mondial, ceea ce ar fi o adevărată catastrofă pentru omenire. Iar dacă acest lucru nu se va întâmpla, și sperăm să nu se întâmple, posteritatea îl va reține ca pe un nesăbuit care prea s-a jucat cu focul.

Deocamdată, omenirea este în stare de alertă, pentru că mișcările întreprinse de către el pe tabla de șah a politicii mondiale, anexarea Crimeii și provocarea războiului civil din Ucraina, prin susținerea logistică a separatiștilor, sunt fără precedent, total contrare noilor norme statornicite ale dreptului internațional, ale tendinței spre stabilitate, cooperare și bună înțelegere între popoare.

În consecință, biografi prestigioși au încercat să-i scotocească trecutul, până în anii copilăriei, pentru a vedea de unde acest curaj nebunesc la un șef de stat gata să aprindă din nou fitilul războiului pe continentul care a avut atât de mult de suferit în urma conflagrațiilor mondiale trecute, a căror victimă principală a fost chiar poporul rus?

Scriitorul și publicistul german Michael Sturmer și-a asumat această responsabilitate în cartea sa “Putin și noua Rusie”, încercând să deslușească și să ordoneze acele resorturi ale personalității sale, care i-au permis fulminanta ascensiune, dar și o asemenea abordare a politicii mondiale la început de mileniu trei.

Vladimir Vladimirovici Putin, pe numele său complet, născut și crescut în mediul sovietic, care promova cu totul alte valori, n-a putut beneficia din fragedă pruncie de statutul copiilor americani, liberi să viseze fiecare în parte a deveni președintele Statelor Unite. Totuși, fulminanta sa ascensiune printre structuri extrem de rigide, clanuri și atâția pretendenți la vârful Puterii are explicații care țin atât de conjunctură, de șansă, dar și de personalitatea celui care învinge.

Născut la Leningrad în 1952, cu un an înaintea morții lui Stalin, și-a trăit copilăria pe vremea “dezghețului” lui Hrușciov (1953-1964), iar adolescența și anii de studiu sub Leonid Brejnev (1964-1982), perioadă nu tocmai fericită pentru Uniunea Sovietică, dar și pentru întregul lagăr socialist. A fost părtaș la “perestroica” lui Gorbaciov și și-a desăvârșit ascensiunea sub Boris Elțin, omul cu votca la “tureac”, dar doritor de o democrație occidentală într-o țară obișnuită, din veac în veac, doar cu țari. Fiecare etapă politică și-a pus amprenta pe evoluția tânărului Volodea, dar fibra sa puternică, adică crezul într-o Rusie măreață nu l-a părăsit, fapt care i-a permis să-și aleagă o anume cale pe care să persevereze fără încetare.

Profesorii, cei din cursurile primare sau de liceu nu i-au reținut ceva calități anume. Cu alte cuvinte, nimic ieșit din comun. Nu strălucea nici la învățătură și nici la comportare. Era chiar prea emotiv și înclinat spre vorbe urâte, spuneau profesorii.

Ca adolescent nu s-a distins, de asemenea, de cei din generația lui. Trecea ca un băiat dotat, căruia însă nu-i plăcea “să pună osul”. Cânta la chitară, dădea chiar recitaluri și era atras de muzica vestică. La școală, științele sociale îl atrăgeau mai mult decât cele ale naturii. Ceea ce se știe este că părinții vroiau să-l facă chimist, în vreme ce el dorea să devină “cekist”. Este vorba de temuta poliție politică revoluționară a lui Dzerjinski, din anii 1920, care, sub Stalin, a produs milioane de victime. A fost predecesoarea KGB-ului. Ca urmare, imediat după terminarea liceului, prin 1970, s-a prezentat la sediul din Leningrad, interesându-se cum poate deveni agent KGB. Ofițerul de acolo l-a sfătuit să revină după terminarea facultății, cea mai potrivită fiind, evident, dreptul. Spre deosebire de anii preuniversitari, la facultate, tânărul Volodea n-a pierdut timpul degeaba. N-a ajuns șef de promoție, în schimb a învățat la perfecție trei limbi de circulație internațională: engleza, germana și franceza, care i-au deschis culoare nebănuite în munca ce avea să o presteze. După facultate a absolvit Institutul pentru Afaceri Militare cu grad de locotenent. În același timp s-a ocupat serios de sport, practicând artele marțiale și devenind un vestit judokan.

Cu studiile complete este angajat ca funcționar la sediul KGB din Leningrad. Aici, favorizat de cunoașterea limbilor străine, s-a ocupat de grupurile de străini, iar după un an de instruire la Moscova a fost acceptat să lucreze în domeniul contrainformațiilor. Ca urmare, în 1985 este trimis la Dresda, în fosta RDG, locul unde tensiunile dintre Est și Vest dădeau în clocot. Cei aproape cinci ani pe care i-a petrecut aici au fost extrem de importanți pentru pregătirea sa ca luptător dârz pentru ceea ce avea să vină. Aici a avut satisfacții profesionale importante, spionându-i pe americani, englezi și vest-germani, dar și pe cei de la Stasi (Poliția politică a RDG), iar marea lui dezamăgire a fost atunci când și-a dat seama că în ciuda regimurilor diferite, vest-germanii și est germanii colaborau (pe sub mână) la nivelul cel mai înalt, dovadă fiind creditele secrete, dar foarte consistente, pe care RFG le oferea RDG, cât și intenția acestora de a se constitui într-o confederație. Toate acestea departe de ochii și urechile sovieticilor, semn că sângele nu se face apă.

După căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, Putin, împreună cu soția și cele două fiice, revin la Leningrad. Aici are norocul de a-l reîntâlni pe profesorul lui de drept, Anatoli Sobceak, un Soljenițân în miniatură, fost disident, care a ajuns primar al Leningradului. Acesta l-a numit consilier și expert în domeniul afacerilor externe și relațiilor internaționale.

În 1996, Sobceak pierde fotoliul de primar al Leningradului, devenit, între timp, la propunerea lui, Sankt-Petersburg, dar nu și prietenia cu Boris Elțîn, căruia îl și recomandă pe Putin ca “om de încredere”. Elțîn îl aduce în 1997 ca director adjunct al Administrației Prezidențiale (un soi de RAAPPS la noi, dar de alte proporții) și șef al controlului financiar, unde în învălmășeala de acolo se descurcă foarte bine, dând în același timp impresia că nu-l interesează Puterea. Cu toate că Boris Elțîn câștigă în 1996 cel de al doilea mandat, economia Rusiei mergea din ce în ce mai prost. Pensiile și salariile nu se mai puteau plăti, nemulțumirile populare au crescut, iar țara era în pragul războiului civil. Perceput ca un om forte, Putin primește noi însărcinări din partea protectorului său, pe scara ce avea să-l ducă în vârf de tot. Una dintre acestea a fost conducerea Comisiei Consiliului Național pentru Securitate în scopul combaterii corupției și a delincvenței financiare. O adevărată probă de foc în lupta cu rechinii devastatori ai Rusiei, unde, după cum el însuși declară, “era să-și rupă gâtul”, decizând pentru moment să iasă din sistem. În cele din urmă a trecut peste acest moment, colonelul Putin a fost numit, în 1998, de către protectorul său, director al FSB (noul KGB), funcție în care de asemenea se descurcă bine, aplanând numeroase revolte ale greviștilor, arestând în același timp lideri de industrii făcuți vinovați de haosul și corupția din țară. În același timp a reușit să înăbușe și revolta islamicilor din nordul Caucazului, în speță a cecenilor pe care i-au redus la tăcere.

Toate aceste măsuri a fost pe placul poporului, creându-i astfel o aură de conducător cu mână forte. Drept urmare, după demisia lui Elțîn, în decembrie 1999, este numit președinte interimar, poziție care l-a favorizat în câștigarea alegerilor prezidențiale din anul 2000, cu un procent de 52,5 la sută din primul tur.

Între timp, prețul gazelor și petrolului a început să crească, evident nu datorită lui, ci conjuncturii pe plan mondial, finanțele Rusiei s-au mai echilibrat. Prin 1997, datoriile statului erau de 200 de miliarde de dolari, în timp ce rezervele de valută ale Rusiei nu depășeau 15 miliarde de dolari. Treptat, Putin a reușit astfel să echilibreze veniturile celor mulți, să finanțeze mai bine sectoarele de interes general, în primul rând învățământul și sănătatea, să mărească pensiile și salariile. Se poate spune că nu există o legătură indisolubilă între politica lui Putin și creșterea nivelului de viață, dar rușii percep astfel lucrurile și aceasta îl avantajează, aducându-i mari beneficii în cariera personală. Ca urmare, este reales președinte în legislatura 2004-2008, apoi se retrage din motive constituționale, ca prim-ministru între 2008-2012, după care, din nou, în fotoliul de președinte, din 2012, pentru următorii șase ani, adică până în 2018. Timp suficient să pună de un război cum n-a mai cunoscut omenirea. Aceasta în situația în care Statele Unite și UE vor continua să se bâlbâie în aplicarea de sancțiuni de ochii lumii. După cum s-a putut observa, pentru a-i scoate din circuit, rușii trebuie atinși la buzunar. Dacă Putin a urcat pe val odată cu creșterea prețului petrolului și gazelor, el ar putea deveni indezirabil în ochii rușilor atunci când din comercializarea acestor produse strategice nu va mai ieși bunăstarea. În același timp, trebuie știut că până la Urali, Rusia nu prea dispune de zăcăminte. Marile bogății de tot felul se află în îndepărtata Siberie, mult mai aproape de Beijing decât de Moscova. Concluziile sunt clare.

IOAN CISMAȘ

Lasă un comentariu