Avertizarea era de obicei discretă, dar când situația o cerea, fără să stea mult pe gânduri, Matilda lua decizia cu glas ridicat, în văzul lumii. Pronunța cuvinte aspre fără menajamente, rar, deslușit și apăsat, ca să înțeleagă interlocutorul:
- Ghiță!...
Și Gheorghe abandona urgent intenția unei relații extraconjugale și intra în rândurile familiștilor “ortodocși”, spășit, cu capul plecat și cu zâmbetul șmecheresc pe față.
Ghiță era exprimat într-un tempo diferit, iar ultima silabă din Ghiță era formulată în tonalități diferite în funcție de gravitatea situației:
Ghiță, exprimat în tempo adagio-larghetto, cu a doua silabă în tonalitate mai joasă, cu punctul de inflexiune la mare distanță de terminarea primei silabe, era o amenințare mai în glumă, mai în serios, un fel de reproș care-i arăta soțului că fapta ștrengărească era observată cu luare aminte.
- Ghiță, exprimat în tempo andante cu a doua silabă în aceeași tonalitate cu prima silabă, era o amenințare mai serioasă, o atenționare a “colegului” că ea nu va tolera abateri de la contractul conjugal.
- Ghiță, exprimat în tempo allegro-vivace cu silaba a doua în tonalitate foarte ridicată, scurtă, tăioasă, era o amenințare violentă și iminentă și se însoțea de gestică, atunci când situația depășea limitele admise, iar evidența faptelor putea declanșa un conflict neplăcut cu părțile implicate. Și Gheorghe își trăgea urgent mâna de pe “jar”.
Matilda era “vitală” pentru toată familia și indispensabilă pentru soț. Corpolentă, cu ochi negri, păr ca pana corbului, pielea smeadă, cu gestică săracă, avea o călcătură cazonă care îmi amintea de Obersturmbannfuhrer-ul diviziei germane, care, în drum spre frontul din Rusia, a staționat o săptămână și la noi în sat.
Matilda era hotărâtă în vorbă și în decizii, fermă și perseverentă în depășirea greutăților. Observa atent și susținut tot ce se întâmplă în jurul său pentru a preveni, a descoperi sau a combate acțiuni reprobabile sau micile încurcături și abateri de la morala conjugală ale partenerului de viață.
Soțul, comandantul unei divizii de elită, era un bărbat de statură mare, sportsmen, cu o înfățișare plăcută, atrăgătoare și îngrijită. Era cotat ca un militar de top. Înalt cum era, impecabil îmbrăcat și încenturat, când își inspecta trupele în sunetele fanfarei, stând statuar, “en debout”, în jeepul nou, nouț, încercai un sentiment de mândrie și de siguranță că nu se poate întâmpla nimic rău cu țara asta. - Pe aici nu se trece!
În relația cu subalternii era corect și punctual. În afara serviciului se lepăda de rigiditatea cazonă, aprecia o glumă bună sau povestea situații cazone hazlii care s-au petrecut aievea:
- Hei, picolo, un castravete în fund la doamna! Ordona Berczi, șeful de sală de la restaurantul armatei din Cluj, un ungur care nu era la curent cu capcanele limbii române și care-i arăta ajutorului, masa din fundul sălii, unde o doamnă colonel servea prânzul și comandase castraveți murați. Și generalul se amuza, spunându-mi întâmplarea, pentru a nu știu câta oară. Sau tot întâmplări la același restaurant.
- Hei, tu, se adresa Berczi chelnerului subaltern, după ce lua comanda de la meseni, specificând felul de friptură comandat de fiecare:
- Tovarășul colonel - porc, iar doamna - vacă.
Uneori, când scăpa de sub supraveghere și când Aghiuță îl ispitea, se abătea de la morala conjugală. Soția simțea pericolul iminent și intervenea prompt, energic și hotărât.
- Ghiță!
Comitetul Județean de Partid a rânduit petrecerea de revelion la restaurantul Predeal. Sala era spațioasă, frumos împodobită cu ornamente viu colorate și cu ghirlande de flori și frunze în care erau montate beculețe de diverse culori. Masa protocolară era lungă cât latul restaurantului și avea scaunele numai de partea zidului, în fața ei era un spațiu mare pentru dans, după care urmau, aliniate, mese de câte patru și șase persoane. Comandantul diviziei și soția au avut rezervate două locuri la masa principală, unde luaseră loc primul secretar și membrii biroului județean de partid.
După primele pahare “golite” cu decență proletară, în amintirea anului care a trecut și în cinstea anului care va veni, tovarășilor li s-au dezlegat limbile. Glumelor cu subiect “pe linie” le-au luat locul farsele și bancurile cu subiect politic, spuse, mai în șoaptă, mai cu fața la perete, să audă destinatarul, năzbâtii cu conținut obscen, numai cu o singură ureche. Râsetele, urările de bine, clinchetul de pahare ciocnite umpleau sala cu o stare de bună dispoziție și de veselie. Nimeni nu mai ținea cont de prezența primului secretar de partid de care, fie vorba, se temeau cu toții. începuse bine petrecerea când, aproape de miezul nopții, a intrat în sală tovarășul Nagy, scriitorul, cu soția, Eva. Ușa dădea direct în spațiul de dans, așa că cei doi erau acum în văzul tuturora, ca pe scenă. Tovarășii comeseni au amuțit, “brusc, instantaneu, deodată”, a zis în glumă generalul. La toți li s-a luat piuitul și tuturor Ie-a “căzut” fața, iar ochii li s-au “lipit” vinovat pe actriță. Toți cunoșteau bine personajul. Eva era înaltă, cu un cap mai mare decât soțul. Avea părul blond-platinat, ochi negri, față cu linii armonios rânduite, buze groase, țoacăne, gâtul lung și bust proporțional. Avea un corp de sirenă și picioare lungi care plecau de la vârfurile pantofilor înfipte în podea de tocurile înalte și nu se terminau decât hăt, sus, în talie. Eva era o femeie deosebit de frumoasă, atrăgătoare și plină de sex-appeal. Purta o rochiță minimală în dimensiuni, care acoperea esențialul - rădăcina coapselor și un posterior mic, rotund și ridicat - de te minunai cum tehnica vestimentară știe să acopere goliciunea femeii cu un peticuț de stofă suspendat și care mai este în stare să dea cu adevărat frâu liber imaginației libertine.
Plină de grație în mișcări și plină de farmec în aspectul ei, Eva exercita o vrajă senzuală care, gândea generalul, te iertau de abandonul fără regret al moralei proletare.
Primul care și-a rervenit din năuceală a fost șeful de sală, care s-a repezit la cei doi invitați și i-a condus la masa rezervată.
Matilda nu s-a pierdut cu firea. Ea și-a deschis pieptul, s-a rezemat bine de spătarul scaunului, și-a întins picioarele sub masă și cu cotul și-a atenționat soțul cu un ghiont scurt și energic între coaste.
- Ascultă la mine, Ghiță. Fii atent ce-ți spune “mama”, nominalizându-se cu degetul arătător. În seara asta nu vei dansa cu creatura platinată, s-a înțeles?
Generalul știa că nu-i de glumit cu severitatea, cu duritatea și intransigența cazonă. “Pasul prusac” nu îngăduie abateri.
- Fantezie, tată, fantezie!, se trezește vorbind secretarul cu propaganda și agitația din regionala de partid.
- Nicio fantezie, intervine generalul neconvingător. Ia s-o trimiteți la mine să fac instrucție cu ea o săptămână, să vedeți cum îi trece pofta de fustă mini și de pantofi cu tocurile cât o prăjină. Hai, să trăim. Sus paharele. Noi să fim sănătoși. La mulți ani!
Urările generalului semănau mai mult cu niște renunțări la fantezii vinovate și la acceptul fără crâcneală a interdicțiilor date de soție.
Veselă că a câștigat bătălia cu nerușinata mini-jupistă și mai ales că a fost înțeleasă de soț, Matilda s-a așezat chibzuită și liniștită în scaun, dar brusc Aghiuță i-a ațâțat suspiciunea și vigilența, iar gândurile au început să o îngrijoreze. Se străduia să deslușească vorbele soțului.
- Adică cum să facă instrucție cu ea? Cum să pui la șmotru o vietate cu asemenea picioroange și cu fusta intrată la apă? Aici, ceva nu este în regulă.
(Va urma)
Dr. ONORIU CORFARIU
