Invitația la cină era făcută pentru ora optsprezece. Veniseră toți musafirii imediat după sfertul academic în afară de directorul general al instituției, tovarășul Stand, primus inter pares, cum îi plăcea să-și atribuie un supranume democratic rostit în toate împrejurările cu un aer de superioritate și de batjocură, în timp ce privea peste capetele supușilor. Trecuse bine de ora opt, dar ospățul nu putea să înceapă pentru că gazda își ținea strașnic musafirii în frâu.
- Să mai așteptăm. Nu vă serviți încă!
Râzând ușor și vorbind mai în glumă, mai în serios, a continuat:
- Aveți puțintică răbdare, așa cum zice iubitul nostru nenea Iancu și, schimbând brusc registrul, a adăugat:
- Nu se face să începem cina fără șeful nostru și mentorul meu.
Pe masă erau așezate câteva platouri cu brânză, mezeluri, anșoa și saleuri, toate comandate de la singurul laborator de alimentație publică din oraș. Amfitrioana nu cunoștea meșteșugul pregătirii, decorării și aranjării mâncărurilor. Stăpâna casei, directoarea unei subunități a instituției, se lăuda cu această stângăcie, invocând pregătirea și preocupările ei profesionale.
- Nu am gătit în viața mea. Nu știu cum se face o omletă, dragă. Activitățile casnice mă umilesc. Eu știu să fac știință, nu să gătesc varză “a la Cluj”. Afirmațiile erau însoțite cu datul ochilor peste cap și gestică de respingere cu mâinile a ideii de gospodină, iar în final își ștergea comisurile buzelor cu degetul mare și arătător.
Nici muncitorii laboratorului de alimentație publică nu prea știau meșteșugul pregătirii și decorării mâncărurilor, din această cauză, “masa” arăta mai mult ca o invitație la cină pentru flămânzi, nu ca pentru un festin.
- Să mai așteptăm. Nu vă serviți încă! Trebuie să vină dintr-o clipă în alta. Vă rog, până vine șeful, să serviți încă un coniac sau niște saleuri.
Gazda aproape că-i implora pe musafiri să mai aibă răbdare și să găsească circumstanțe atenuante pentru întârzierea nepermisă a directorului general.
- Să-l înțelegem. Tovarășul director general Stand are responsabilități atât pe linie profesională, cât și pe linie de partid, așa că, aveți puțintică răbdare.
Masa era pregătită pentru douăsprezece persoane.
- Suntem cam înghesuiți într-o cameră de bloc, dar asta este, s-a scuzat gazda.
Unii se așezaseră la masă din cauza spațiului strâmt, alții stăteau în picioare cu un pahar de coniac sau votcă, după preferințe, așteptând venirea șefului. Toți invitații erau conducători de subunități, cu vechi stagii în “câmpul muncii”, dar cu competențe diferite. Întârzierea exagerată a directorului general, lipsită de bunul simț, i-a scos din răbdări pe toți. Gazda suferea de două ori. Jena pe care o avea față de colegii care așteptau de două ore să înceapă cina și neliniștea ca nu cumva vreunul dintre comeseni să strice buna dispoziție a șefului, printr-un gest neprotocolar. Pentru avansarea lui trebuia ca totul să meargă ca pe roate, să nu existe nicio fisură în relațiile cu el. Mai avea un pas, un singur pas pentru a ajunge și el director de subunitate și-atunci îi va fi mai ușor. Nu va mai fi nevoit să-i țină paltonul, nu va mai fi nevoit să-i deschidă ușa la plecare sau la venire, nu mai era constrâns să ia cuvântul în ședințe și să-l susțină laudativ, nu mai era obligat să-i facă complimente la tot pasul și aprecieri elogioase asupra competenței profesionale, nu mai era obligat să-l invite la cină și să-i întindă masă cu chiftele, brânză și anșoa. Un singur pas până la șefie, unul singur, și cu iscălitura lui, a tovarășului Stand, visul mult visat s-ar fi împlinit.
Directorul general al instituției, tovarășul Stand, era un vanitos. Aștepta cuprins de nerăbdare orice împrejurare ca să se laude cu realizările lui profesionale, care, pe plan local, erau vrednice de a fi luate în seamă. Era un bărbat înalt și arătos. Pe stradă mergea cu pas sigur, chiar arogant, cu privirea pierdută în zări, vorbind tare și gesticulând, fără să-și întoarcă privirea spre interlocutor. Lângă el mergea în unghi optuz, nu în paralel, omul cu cina, portpaltonul, candidatul la șefie, tovarășul Suhat. Mersul de-a curmezișul, de cal lipițan, din școala spaniolă, nu-l incomoda nici pe unul, nici pe celălalt. Când apăreau discontinuități în cursivitatea deplasării, când intervenea în calea lor un copac sau un stâlp de iluminat strada, atunci “lipițanul” nostru cobora pe carosabil, fără să întrerupă mersul de-a curmezișul, fără să întrerupă discursul și fără să ridice glasul.
Țârrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr, soneria nu se mai oprea. Bucuros și emoționat, gazda s-a repezit să confirme “vestirea” soneriei.
- Au venit!
Ușa a fost deschisă până la refuz.
- Poftiți, poftiți, s-a adresat tovarășul Suhat noilor veniți, cu glas mieros, cu zâmbetul pe față și cu capul ușor aplecat.
- Poftiți, poftiți, dar niciun cuvânt că sunt așteptați de două ore. Cum o să facă o asemenea gafă? D-aia suntem subalterni, să-l așteptăm. Prima “săritură” a fost către doamna. Sigur, directorul general nu se va supăra dacă nu începe cu el ținutul paltonului. Din contră, ajutorul dat doamnei ca să își dezbrace blana era un punct marcat în favoarea lui. Până când gazda a reușit să o ajute elegant pe consoartă, șeful cel mare și-a scos singur paltonul. Nu i-a mai rămas decât să-i dea amfitrionului fularul și pălăria. Cam puțin pentru a-mi arăta dragostea și loialitatea față de el, se gândea aspirantul la fotoliul de director general.
Într-o ședință a Consiliului de conducere, unul dintre directorii de subunitate s-a opus avansării în grad a tovarășului Suhat.
- În subunitatea respectivă sunt trei directori, de ce este nevoie și de al patrulea? A replicat oponentul.
- Ce vorbe-s astea? a tunat directorul general, tovarășul Stand. Aș dori eu să pot avea în sectorul unde lucrez, un asemenea “element” cu o asemenea pregătire profesională și cu un asemenea profil moral. Unde mai găsim noi încă unul ca tovarășul Suhat? Consiliul instituției, timorat de tunetele lui “Zeus”, l-a galonat și l-a avansat pe tovarășul Suhat în postul de director de subunitate.
Directorului general îi venise “scadența”. Împlinise trei legislaturi la conducerea întreprinderii, mai mult cu una decât îi permitea legea și trebuia să-și depună mandatul. Nici județeana de partid, nici primul secretar nu mai puteau să-l salveze. Dintre toți directorii de unități subordonate lui, trebuia să aleagă pe viitorul director general. Nu i-a fost greu.
“Tovarășul Suhat, acesta-i omul care îmi trebuie. Acesta îmi este cel mai loial. Va trebui să supraviețuiesc în câmpul muncii, un timp cât mai îndelungat, chiar și după ce toate condițiile de încetare a activității profesionale mă vor obliga să părăsesc unitatea unde lucrez. El este omul care mi-a ținut paltonul trei legislaturi, el este omul care mi-a deschis ușa tot timpul, el este omul care a apreciat sonor, în toate ședințele, capacitatea mea profesională, el este omul care avea bunul simț să meargă pe stradă, alături de mine, în cruciș, și în final el este omul în care am deplină încredere pentru că, și profesional și administrativ, el este educat și format de mine și de trombonistul, lăudărosul și șmecherul ăla de director de subunitate unde a activat până acum”.
Pentru viitorul mare șef, director general, tovarășul Stand (acum în pragul încheierii mandatului) s-a zbătut și a obținut aprobarea numirii în funcție a tovarășului Suhat de la primul secretar județean de partid, de la ministru și chiar de la Cabinetul II al Comitetului Central al Partidului. La înscăunare, tovarășul Suhat, proaspăt avansat în funcția de director general, nu și-a mai așteptat mentorul. Festivitatea întronării a început la ora fixată, fără niciun adaos, nici chiar al sfertului academic, iar când a sosit și binevoitorul lui, nu s-a mai repezit să-i țină paltonul, nici să-i ofere un loc în prezidiu.
- Nu se poate. Eu sunt un paranoic. Alesul meu este sigur copleșit de fericire și de importanța momentului. Ăsta-i motivul pentru care nu mai este atât de atent cu mine, dar când a luat loc pe scaun, în sală, între “proletari”, un fior rece i-a străpuns inima.
(Va urma)
Dr. ONORIU IUNIU CORFARIU
