Sugestia și motivația de a scrie acest articol mi-au fost oferite, stimați cititori, pe de o parte, din perspectivă profesională, de autorul unei cărți de referință, Guy Debord, intitulată sugestiv Societatea Spectacolului, iar pe de altă parte, din perspectivă civică, prin particularitățile societății românești postdecembriste, care, prin spectacolele pe care ni le oferă actorii din toate domeniile vieții sociale și de la toate nivelele, poate fi considerată o societate a spectacolelor sau spectaculară. Fiind un subiect sociologic, coroborat cu spiritul civic, nu aveam cum să nu mă implic, cel puțin teoretic și atitudinal față de aceste spectacole la care, anesteziați fiind, asistăm cu toții, ignorând în mare parte efectele induse pe termen mediu și lung, a căror consecințe le vom resimți în timp atât noi, cât și urmașii noștri.
Din perspectivă sociologică, definesc spectacolul prin acele acțiuni și activități la care cei care asistă nu participă în mod direct, nici la organizarea și nici la regizarea lor, ci, devenind doar beneficiarii acestora, prin imaginile furnizate și mai ales prin acceptarea mutual împărtășită, sau chiar prin participare, uneori, față de care se manifestă atitudinal și emoțional, direct și indirect, aprobativ sau dezaprobativ. În configurația acestor spectacole sunt incluse cel puțin cinci elemente: cauzele și efectele, care, la rândul, presupun anumite scopuri, realizabile prin anumite mijloace, de anumiți actori implicați în spectacol, care pot fi spontane și premeditate, adică de durată, care, așa cum spuneam, necesită o anumită regizare. Fiind făcute aceste precizări, fiecare cititor își va putea da seama că în această perioadă, societatea românească, în ansamblul ei, a fost și a rămas un spectacol gratuit, cu costuri foarte mari, spectatori fiind toți românii care au asistat, evident, nu în domeniul cultural, artistic, sportiv sau științific, ci la spectacolele din domeniul politicului, economicului, moralei, educației, sănătății, prin crizele din toate aceste domenii, alimentate și de neimplicarea noastră și mai ales a lipsei spiritului critic.
Primul spectacol ne-a fost oferit în zilele așa-zisei revoluții din Decembrie, care s-a încheiat cu epilogul de la Târgoviște, în prima zi de Crăciun! A urmat conflictul interetnic din acel “martie negru” de la Târgu-Mureș, fenomenul “Piața Universității”, culminând cu binecunoscuta mineriadă din 13-15 iunie, urmând alte cinci asemenea mișcări ce poartă denumirea generică de mineriadă. Un spectacol care nu se uită, ne-a fost oferit de mineriada din ianuarie 1999, care s-a încheiat prin binecunoscuta “Pace de la Cozia”, în data de 28-29 ianuarie, ultima mineriadă având loc în 16-17 februarie în același an. Ce a urmat după aceste mineriade se știe, a fost falimentat sectorul minier, astfel că prin efectele induse, Valea Jiului a devenit “valea plângerii”. Spectacolul sărăciei a devenit un fenomen cotidian prin privatizările frauduloase și falimentarea economiei românești. Astfel, România a devenit o piață de desfacere și o resursă de forță de muncă pentru Europa, afectând nu doar demnitatea individuală, ci și demnitatea națională, culminând prin dezastrul național, la care, într-un mod amnezic, asistăm neputincioși, fără să ne implicăm activ la “strigătul de salvare” a națiunii! Astăzi, spectacolele contextuale au devenit spectacole cotidiene, cauzate de adâncirea crizelor din domeniul sănătății, însăși pandemia, prin incompetența și incoerența decizională, a devenit un spectacol trist prin numărul morților, a crizei energetice, prin dezastrul produs la nivel individual și instituțional, a crizei din educație, ca să nu mai vorbim de spectacolul oferit de unele instituții, cum ar fi cele din domeniul juridicului (ne amintim de spectacolul produs de DNA, prin zelul lor excesiv și zăngănitul cătușelor în lupta împotriva corupției, dar și a opulenței unora) și a statului în general.
Cele mai savuroase spectacole ne-au fost oferite de actorii din domeniul politicului, în mod deosebit de cei din cadrul Parlamentului și Guvernului, a căror membrii, au căzut în dizgrație, asemenea întregii clase politice. Un spectacol al ipocriziei, demagogiei și cinismului, într-un dezinteres total față de țară și popor! Astăzi asistăm cu toții la spectacolul fricii față de ceea ce se întâmplă la granițele țării, care, spre deosebire de celelalte spectacole locale, prezintă o amenințare la adresa securității naționale și internaționale, putând culmina printr-un spectacol catastrofal, în fața căruia cu toții rămânem neputincioși!
Conf. univ. dr. Ioan Jude, sociolog
