Prigoana românilor ortodocși
“Două destine istorice paralele și contradictorii: unul occidental și catolic, celălalt răsăritean și ortodox, unul unind - prin marile dinastii ale Anjoueltilor, Jagellonilor, Corvineștilor, Habsburgilor - sub aceeași stăpânire, popoare diferite, beneficiind de munca lor; celălalt, după căderea Bizanțului sub puterea turcească, dispersând, împărțind popoare de aceeași naționalitate, reduse la puterile proprii, muncind copios pentru alții, osândite la supunere și întârziere istorică (...) Din acest destin, poporul român a avut neșansa de a cădea împărțit între cele 3 mari imperii, Semiluna, Rusia și Austria, fiecare din ele râvnind la revenirea lui, dar fiecare sub propriul sceptru. Și cum nu s-au putut înțelege între ele, poporul nostru a rămas împărțit. Ba cel din Transilvania și sub calamitatea “europenizării” maghiare, osândit exploatării și rămânerii în urmă (Prof. univ. dr. David Prodan, membru al Academiei Române).
După “capitolul” Gelu, din anul 904, a urmat o perioadă de “poftă” ungurească chinuitoare, cam de vreo 3 secole, în care Ungaria și-a dorit să ne cucerească Ardealul într-un mod în care, “călcându-ne în picioare” întâietatea reliefată chiar și în vechile cronici ungurești (Gesta Hungarorum, Cronica pictată de la Viena, Cronica lui Nestor, “Chronicum Hungaricum”, “Hungaria diplomatica”), și-a extins atât de lent autoritatea încât a reușit cu siguranță să îl indispună pe papa Silvestru al II-lea, de la Roma, cel care l-a încoronat pe regele ungar Ștefan I (977-1038) și l-a convins pe acesta, întrucât “busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit, mai ales din cauză că populația ei aparținea în majoritate bisericii Răsăritene” (istoricul maghiar L. Kvari), că însuși Dumnezeu i-a “hărăzit” Ungariei “misiunea apostolică” de a-i aduce la “sânul” catolicismului pe “schismaticii”ortodocși ai Răsăritului. Sentimentul de independență al ardelenior a fost însă atât de adânc (a se vedea E. Farczády, 1912), încât adevărații istorici maghiari sunt unanimi în a recunoaște că Ardealul nu s-a contopit niciodată cu Ungaria (F. Szilagyi, 1866), fiind un Ardeal organizat deosebit (E. Farczády, 1912), autonom (J. Chalnoky), stăpânit de regii unguri, prin voievozi (I. Losonczy, 1781)...
Puțini dintre noi știu însă că Ungaria medievală, care și-a asumat ascendența spirituală asupra Ardealului în numele Romei, a avut la conducere un principe ortodox chiar înainte de regele Ștefan I, pe Gyula, cel care, mergând la Constantinopol în 950 și botezându-se în ritul Răsăritului, a făcut posibil ca în Ardeal, după consemnările scriitorilor bizantini Skylitzes, Kedrenos și Zonoras (toți din secolele XI-XII), catolicismul să se suprapună peste Ortodoxie!
Suprapunerea aceasta a avut ca “model” Ungaria, deoarece nu degeaba N. Oikonomides, în 1971, afirma că, începând cu principele Gyula, inclusiv sub regele Ștefan I, în Ungaria au existat două secole de creștinism răsăritean! Iar dacă una ca asta a fost posibil în Ungaria, unde statul catolic proclamat de regele Ștefan I a fost susținut de Statul papal, cu atât mai mult situația s-a reflectat identic în Ardeal, unde aflăm (din Viața Sfântului Gerard) că există încă din secolul XI Mănăstirea “Sfântul Ioan Botezătorul” din cetatea Mureșului, că în secolul X cârmuitorul ortodox al Banatului (Achtum) a căzut luptând cu oastea regelui ungar Ștefan I (condusă de Chanodinus), că papa Grigorie al XI-lea (în secolul XIII) a dispus ca acei uniți - care s-au făcut un popor cu valahii - să primească Sfintele Taine de la cei de rit grecesc (ortodox)!
Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că românii din Ardeal, așa cum au rezistat în fața “valului” romanizării, s-au învrednicit să reziste și catolicizării de după “marea schismă” (ruptură) din Biserica istorică, de la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert al Romei a depus o bulă de excomunicare a Bisericii Răsăritene pe altarul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol (generând, în replică, anatemizarea celor ce au făcut bula și ar accepta-o) - a fost unul din cele mai triste evenimente istorice din Evul Mediu: cavalerii francezi au ocupat atunci Constantinopolul (prin cruciada a IV-a, din 1204), degrevând Imperiul Bizantin de toate tezaurele și înființând un Nou Imperiu, zis “latin”, având un rol nefast (a durat până în 1261, când a fost desființat) pentru întreg spațiul ortodox al Răsăritului!
Drama pricinuită de ereticii catolici ai Romei, asupra ortodocșilor răsăriteni, s-a răsfrânt - în secolele XIII - XIV - și în Ardeal unde, prin “unealta” Ungaria, românii ortodocși au avut de suferit nu doar din pricina înstăpânirii regatului feudal maghiar, prin faptul că a recurs la colonizarea cu secui (în Bihor, Mureș, Târnava) și sași (Sibiu), ci și din cauza măsurilor draconice luate de acesta împotriva Bisericii Ortodoxe din Ardeal: papa Grigorie al IX-lea a trimis în Ungaria (în 1232) pe un legat apostolic cu misiunea de a-l îndemna pe rege să îi extermine pe “schismatici” (ortodocși); în 1234, legatul apostolic a primit de la principele Bela (viitor rege) jurământul că se obligă să îi nimicească pe toți “ereticii” și “falșii creștini” (aducându-i forțat sub ascultarea Romei catolice); ierarhia catolică de la Buda a decis în 1279 ca preoților “schismatici” să nu le fie îngăduit a săvârși Sfânta Liturghie în biserici sau alte locuri sfințite, creștinilor fiindu-le interzis să participe la slujbe și să construiască lăcașe de rugăciune... Și, astfel, Ardealul și-a început urcușul pe Golgota neamului nostru românesc...
Prof. COSTEL NEACȘU
