PERMANENTUL PERICOL RUSESC

Distribuie pe:

Deși românii, prin daco-romani, au avut de-a face cu slavi încă din secolele V-VII e.n., când aceștia au migrat din zona Mării Baltice și care au vetrele lor, prin Balcani, cum e cazul bulgarilor slavizați, a sârbilor și croaților, la vremea aceea, rușii și ucrainenii s-au intersectat mai puțin cu istoria noastră. Cu toate că nucleul lor de forță statală s-a format în jurul Kievului, oarecum la doi pași de noi, pe la 1050, preocuparea lor a fost mai mult estul. Dovadă, cu timpul, centrul de greutate al puterii s-a mutat de câteva ori la Moscova, înspre est, apoi la Petersburg, spre nord-vest, și înapoi, iar preocuparea lor de bază, după ce i-au înfrânt pe mongoli, a fost ocuparea Siberiei, pe la anul 1500 și ceva, un teritoriu de peste 11.000 kmp, care prin imensele sale resurse și bogății le-a dat forță și curaj pentru a aborda într-un cu totul alt registru relațiile cu cei mari și puternici, cum erau imperiul otoman și țările Occidentului, aflate la un nivel ridicat de dezvoltare și civilizație.

Țarul Petru cel Mare (1672-1725), un fel de Ștefan cel Mare de-al nostru, a fost cel care a dat rușilor curajul de a ieși mai mult în lume, și nu oricum, ci prin forța “mușchilor”, cum se purta la vremea aceea, făcându-i conștienți de rolul pe care l-ar putea avea în scrierea istoriei în lume, și îndeosebi pe continentul european. Cu un an și ceva în urmă am dezbătut în câteva editoriale rolul și semnificația Testamentului pe care acesta l-a elaborat, transmițând prin el urmașilor, și prin ei, urmașilor-urmașilor, un puternic mesaj de încredere în capacitatea lor, de a participa decisiv la scrierea

istoriei pe continent și în lume, cu propria-i peniță (a se înțelege propria sabie), folosind ca argumente de bază eliberarea creștinilor ortodocși, indiferent de nație, de sub păgâni, adică de sub turci

și tătari, și dominația panslavismului prin realizarea acelei unități a slavilor de pretutindeni, îndeosebi cu cei din Balcani, aici fiind vorba, în speță, de bulgari, sârbi și croați. Aceste două direcții

nu exclud încercarea de a subjuga și partea civilizată a conti-nentului european (Germania, Franța, Anglia etc.), considerate încă de la acea vreme prea împlinite și chiar răscoapte din punct de vedere existențial.

Prin programele de modernizări, după model occidental demarate de însuși acest Petru cel Mare, rușii au devenit cu timpul o voce puternică, capabilă să-și dispute interesele de la egal la egal cu celelalte imperii ce dominau zona, în speță cel Otoman, care, după cum știm cu toții, controla atât țările române cât și întregul Balcani, locul de vatră al fraților de sânge amintiți. Pentru ruși, accesul la Marea Neagră și la gurile Dunării era vital, sens în care se războiau cu turcii aproape din doi în doi ani. Prima bătălie cu turcii pe teritoriul românesc a avut loc în iulie 1711, la Stănilești, pe vremea domnitorului Dimitrie Cantemir, o localitate de pe malul Prutului, azi, județul Vaslui. Domnitorul nostru s-a amestecat și el în această gâlceavă, evident, de partea rușilor, care au pierdut lupta, acesta fiind obligat să se refugieze la reședința lui Petru cel Mare, unde și-a petrecut tot restul vieții, fiind bănuit a fi chiar autorul Testamentului de care vorbeam.

Urmașii lui Petru cel Mare, îndeosebi împărăteasa Ecaterina a II-a, de sorginte germană (1729-1796), a fost cea mai energică continuatoare a drumului pe care înaintașul ei i l-a descris. Astfel, în urma războiului de la 1774 a anexat teritoriul dintre Nipru și Bug, iar în urma confruntărilor dintre anii 1787-1792, desfășurat tot pe teritoriul Moldovei, a cucerit o altă felie de pământ spre Europa, cea dintre Bug și Nistru, stabilind frontiera pe acesta din urmă. Practic, Rusia a ajuns vecină cu noi la 1792, România devenind în această situație o buturugă, sau o insulă latină, care trebuiau înlăturate din calea ei, pentru îndeplinirea, în prima fază, a planurilor expansioniste spre Balcani.

Din acel moment, mersul Rusiei spre atingerea obiectivului propus a fost pas cu pas, dar după principiul doi pași înainte și doar unul înapoi, pentru că planurile ei s-au lovit și de împotrivirea Austriei și a Franței. Așa de pildă, în anul 1806, țarul Alexandru I a ocupat principatele române pentru pregătirea războiului cu Turcii. Inițial, Napoeon a acceptat solicitarea ca acestea să facă parte din imperiul rus după care, la presiunea Angliei și Austriei, și-a retractat acordul. În toiul confruntărilor cu imperiul otoman, la 1810, tot pe pământ românesc, țarul pretinde Turciei ca principatele române să devină parte componentă pe veci a imperiului rus. Turcii s-au opus, dar în cele din urmă Moldova tot a fost ciuntită cu teritoriul dintre Nistru și Prut, pe care, pentru a-l face pierdut din memoria timpului, l-a botezat cu numele de Basarabia. Faptul s-a întâmplat în luna mai a fatidicului an 1812. Rușii s-au mulțumit la acea dată cu mai puțin și pentru că nu puteau prelungi tratativele cu turcii din cauza invaziei lui Napolean, care în 1812 ajunsese la porțile Moscovei.

A nu se înțelege că odată cu alipirea celor 45.000 kmp din Moldova medievală, rușii s-au dat mulțumiți. Influența lor asupra celor două principate a crescut, și datorită faptului că boierii vedeau în vasalitatea față de Rusia singura cale de a scăpa de turci. Din păcate, Rusia avea alte scopuri cu noi. Așadar, în anii care au urmat a scăzut influența Turciei asupra principatelor, dar a crescut cea a Rusiei. Aici este greu de spus dacă a fost sau nu un câștig pentru ai noștri, Se pare că nu, pentru faptul că în vreme ce turcii otomani se mulțumeau cu un bir și bunuri materiale, rușii (după cum spun martori ai vremii) ne luau totul, și în primul rând sufletul, conștiința și ființa națională.

Iată câteva exemplificări sugestive care s-au perpetuat prin vreme. Supărat că românii basarabeni nu l-au primit la 1812 cu pâine și sare, sau cu brațele deschise, marele general Kutuzov s-a adresat “creștinește” acestora, spunând: “nu vă voi lăsa decât ochii ca să plângeți”. Referindu-se la invazia din 1806 a rușilor in Țara Românească, diplomatul francez Meriage nota: “Armata rusă a distrus în așa măsură această țară (Valahia), încât ea nu mai oferea decât imaginea unui deșert”.

Instalată la cârma celor două principate române, cu arme și bagaje, Rusia a trecut la pregătirea, pentru vecie, a acestor țări ca părți ale imperiului său. Astfel că ea a introdus la 1821 Regulamentul Organic, considerat un pas inainte pentru modernizarea acestora, apoi l-a instalat ca guvernator la București pe generalul Kisselef, în urma războiului cu turcii din 1828-1829. O personalitate filofranceză care a făcut în general bine românilor, pe de o parte, dar care n-a uitat să spună despre rostul lui în principate. “Eu mă silesc aici să câștig pentru Rusia bogățiile acestei țări și să-i supun pe moldoveni și pe valahi obiceiurilor și regulilor noastre”. Dar n-a uitat la final, după îndeplinirea misiunii pe pământ românesc, să propună, la 1834, țarului anexarea de către Rusia a acestor principate. Țarul a refuzat tentanta propunere din motive de politică externă.

Într-adevăr, marile puteri ale Europei au privit cu îngrijorare ascensiunea Rusiei în principate, până la 1848, propunându-și să-și unească forțele pentru a le scoate pe acestea din ghearele ei. Evident, în primul rând, pentru a se proteja pe ele. Ca urmare a presiunilor făcute, Rusia părăsește, în mai 1851, principatele române, neuitând să ceară despăgubiri pentru întreținerea trupelor, iar la conferința de la Viena din martie 1855, Franța, Anglia, Austria și Prusia au susținut teza unirii celor două principate. În urma acestei decizii, cele patru au pus în vedere Rusiei să renunțe la protectorat, Moldova și Muntenia intrând astfel sub protectoratul marilor puteri europene, care au deschis calea eliberării de ruși și înfăptuirii unirii celor două provincii surori, cu 4 ani mai târziu, la 1859. Așa am scăpat de ruși atunci, dar nu și definitiv.

Unirea de la 1859, făcută fără voia Rusiei, a deschis noii Românii și drumul spre independență față de turci. Ca urmare, la 1877-1878, a acceptat să fie alături de ruși în războiul ruso-turc, în care trupele noastre s-au acoperit de glorie în luptele cele mai grele, de la Grivița și Vidin, hotărând astfel soarta războiului în favoarea Rusiei. Atunci România a câștigat Dobrogea de la turci, iar drept “răsplată” pentru efortul de război, la retragerea trupelor rusești pe aliniatul Galați - Brăila, regele Carol I a fost anunțat de către țar că cele trei județe din sudul Basarabiei (Bugeacul), din componența României unite la 1859, de la gurile Dunării, vor intra din nou în granițele imperiului lor, motivând că Basarabia este o chestiune de onoare pentru ei, și atât. Amintim că cele trei județe: Kabul, Bolgrad și Ismail sunt astăzi în componența Ucrainei.

Situația după cel de Al Doilea Război Mondial o cunoaștem cu toții. Basarabia și nordul Bucovinei sunt încă în custodia lor, fie că este vorba de ruși sau de ucraineni. Datoria noastră de Patria-Mamă este să facem tot posibilul pentru a le smulge din ghearele lor. Avem, deci, încă mult de luptă, pe plan diplomatic.

În cadrul emisiunii “Referendum” de luni, 31 ianuarie a.c., de la TVR1, la întrebarea adresată publicului: dacă Rusia constituie un pericol pentru România, 65 la sută din respondenți au răspuns “Da”.

IOAN CISMAȘ

Lasă un comentariu