CĂRĂRI PIEZIȘE (LI) SIMPTOMELE “MARII DESCOPERIRI”

Distribuie pe:

Pollice verso

Odată recunoscute simptomele subiective și obiective ale ambițioșilor megalofili științifici, “deschizători” de drumuri, se remarcă între ei o primă categorie de “științifici” nevinovați, romantici. Aceștia, cuprinși de frenezia importanței subiectului de cercetat, cu ochii ațintiți la premiul Nobel, nu conștientizează gradul de dificultate al subiectului de rezolvat, nu au simțul de autoevaluare a cunoștințelor pe care le posedă, nu stăpânesc tehnica de utilizare a mijloacelor de cercetare. Când apare la orizont eșecul dau vina, de cele mai multe ori, pe aparatura insuficientă și neperformantă. Dintre aceștia, se recrutează fabricanții de teorii, oamenii care se fac constructori înainte de a deveni muncitori, este de părere Santiago Ramon y Cajal, prestigiosul cercetător spaniol în domeniul sistemului nervos.

Radule! În jurul acestor megalofili nevinovați apar și gravitează, în cele mai multe cazuri, megalofilii impostori. Aceștia, fascinați de mirajul puterii (acesta-i călcâiul vulnerabil) sunt dotați cu “senzori” antrenați care sesizează fără întârziere că de la acești nevinovați, romantici, visători, se poate mânca o pâine bună, că de la aceștia se poate ciupi un renume și o glorie. Sunt impresionați de subiectul de cercetat despre care nu știu nimic, dar care le sună bine în urechi. Ei au un simț aparte, sunt dotați cu receptori ultrasensibili care sesizează situațiile prin care pot să parvină. Au ochii îndreptați și spre glorie, și spre viitorul “scaun” aureolat. Fac tot posibilul să se “lipească” de presupusul viitor megastar științific. Devin măgulitori, ascultători, ba chiar supuși. Ținutul paltonului șefului intră în mod obișnuit în programul de cucerire. Încetul cu încetul, spre sfârșitul “programului”, îl elimină pe îndrăznețul care a avut nerușinarea să afirme că el este primum movens, că el a început dezlegarea misterului științific. Acum, omul nostru este ușor de recunoscut. În ședințe caută să se așeze tot timpul în rândul întâi. Degajat, plin de sine, impostorul se așează cu o jumătate din partea posterioară pe primul scaun și cealaltă jumătate pe cel de al doilea scaun, iar cu mâna dreaptă cuprinde posesiv spătarul celui de-al treilea scaun, după ce și-a așezat mapa pe al patrulea. Chiar și un începător în ale caracterologiei face ușor un Blitzdiagnose. Când crede că reduta a fost cucerită, angajează mass-media ca mijloc sigur și repede de cocoțare pe soclu.

Rezultatul

Efectele marii descoperiri se extind și asupra oamenilor de rând. Imediat ce s-a publicat “minunea”, se nasc speranțe, credințe, se fac eforturi materiale supraomenești și asta nu este rău atâta timp cât omul în dificultate trage nădejdea salvării de la dezastru. În momentul când se declanșează bluff-ul, dezamăgirea este așa de mare, speranța înșelată este atât de șocantă că nu în puține cazuri s-a ajuns la suicid.

Voicu Roșculeț era mai mare decât Radu cu 4 ani și au frecventat împreună cursurile aceluiași liceu de elită din Brașov. În echipa de teatru a căminului cultural, Voicu era vioara întâi. Inteligent, cult și plin de talent, dintr-un capriciu și îmboldit de prieten, a dat examen de admitere și la Institutul de Teatru din București, iar reușita printre primii n-a fost pentru nimeni o surpriză. Totuși a urmat facultatea de drept, iar după ce și-a luat licența, a intrat în magistratură. Asta i-a fost chemarea. Fiind înzestrat cu calități morale și intelectuale deosebite, în foarte scurt timp a ajuns un magistrat de primă mărime. Știa să împartă dreptatea și nu se lăsa influențat de șarlatanie, de impostură și de momeli. S-a căsătorit cu o fată frumoasă și bine educată din localitatea Cozia, iar după doi ani s-a născut un băiat sănătos, zdravăn și frumos. Voicu se realizase. Avea o familie de invidiat, o profesie și un loc de muncă deosebit, devenise un profesionist apreciat și respectat în urbea lui până când, într-o zi, năpasta a căzut pe capul lor. Acum, la vârsta de 41 de ani, stătea îngrozit în fața morții. Doctorul Radu mi-a arătat scrisoarea trimisă de Voicu, datată 17 iulie 1965, care l-a impresionat și l-a întristat în mod deosebit. lată câteva fragmente din această scrisoare:

“Dacă viața ne-a aruncat în locuri diferite, pentru mine, și sunt convins că și pentru tine, amintirile adevăratei tinereți ale copilăriei constituie o imensă bogăție, care ne susține pe mai departe în viață și care ne dă puteri să răzbim și să trăim în limitele unui trai nici pe departe așa fără griji și senin ca la noi în sat. Îți scriu pentru că mă găsesc într-un mare impas și o mare durere... Am fost operat de profesorul Juvara, la data de 5 august 1964... Tu știi că bolnavului uneori nu trebuie să-i spui ce are. Eu am impresia că mi-au ascuns că am o tumoare malignă... În această situație s-ar putea găsi un remediu față de noile descoperiri de la Tg. Mureș în această problemă? Am citit în Contemporanul din 2 Iulie 1965 articolul “Despre o nouă teorie asupra cancerului” din care rezultă că s-au descoperit acolo cauzele și tratamentul lui... Mă leg de ultimul fir de pai fiindcă îmi vine greu să mă despart prea devreme de ai mei și de voi, toți”.

Radu i-a scris lui Voicu că va face tot posibilul să vorbească cu echipa de descoperitori. Soția lui a confirmat primirea epistolei și, după citirea ei, Voicu devenise vesel și plin de speranță. Aștepta ziua când va pleca la Tg. Mureș ca să se vindece. Nu a mai apucat. Firul de pai de care scrisese că se agață era prea șubred, iar echipa de descoperitori nu era pregătită să-și finalizeze intențiile.

Deznodământul fatal n-a întârziat. A rămas în urma lui o soție uluită de durere și un copil care nu prea înțelegea cum de s-a putut întâmpla așa ceva. La înmormântare, copilul se întreba întruna de ce doctorul Radu, prietenul tatălui său, nu i-a trimis medicamentul minune, care, cu siguranță, scrie în ziar, l-ar fi vindecat. Ce fel de prieten a avut tata?

- Radule, pentru că acești “deschizători de drumuri” vor să ajungă neapărat pe culmea gloriei, aș dori să le transmiți că este mai sigură calea succesului și a celebrității științifice, dacă se folosesc de minte. Este adevărat că esența intimă a existenței unora este voința de putere, dar ea coalizată cu prostia stârnește nenorociri, uneori mai mult decât incalculabile (sic). Am vrut să citesc și eu faimosul articolul din revistă, cel cu pricina. Nu am fost surprins când am constatat că din toată colecția revistei Contemporanul, frumos cartonată și bine păstrată la Biblioteca Județeană, tocmai numărul respectiv lipsea. Ce întâmplare ciudată.

Parvenitism,

vanitate,

prostie,

escrocherie,

speranțe distruse,

oameni

(Va urma)

Dr. ONORIU IUNIU CORFARIU

Lasă un comentariu