PROFEȚII ESHATOLOGICE PRIVIND VIITORUL LUMII (I)

Distribuie pe:

Una dintre problemele existențiale de maximă importanță pentru om și umanitate, care se conturează tot mai mult în prezentul cotidian, este cea care se circumscrie tematic și problematic în paradigma eshatologică. Mai pe înțelesul tuturor, a așa-zisului “sfârșit al lumii” și, mai ales, a ceea ce urmează pentru omenire și om aici, pe pământ, și, ulterior, în lumea de dincolo. O asemenea problematică a devenit cu atât mai acută, cu cât în prezent suntem învăluiți de un asemenea pericol ce amenință omenirea, nu de azi sau de ieri, ci, așa cum este regăsit în textul biblic cu caracter apocaliptic, este anticipată de când imaginația omului a depășit acest tărâm existențial, prefigurând schimbarea în timp a acestei lumi, care, tot teologic, am fost avertizați cu privire la aceste schimbări și reînnoiri, circumscrise acestei paradigme eshatologice.

Ca atare, eshatologia nu vizează nici pe departe nimicirea - distrugerea acestei lumi și întoarcerea ei în neant - non existență, ci dimpotrivă, prin sfârșitul lumii eshatologia biblică înțelege, în mod pozitiv și optimist, purificarea lumii de orice imperfecțiune, înnoirea ei totală, desăvârșirea ei, concretizată prin ceea ce asemănau apostolii Petru și Ioan, cu un “cer nou și un pământ nou”, astfel că prin acest sfârșit se întrevede un nou început - o reînnoire a creației divine. Așa cum știm din istorie, omenirea a fost martora acestor permanente schimbări ce au prevestit un asemenea sfârșit, acceptând mai mult asemenea schimbări dintr-o perspectivă fatalistă și nu pe un fond rațional și logic, de unde asemenea temere neîntemeiată, care a înrobit rațiunea și credința religioasă pe fondul unei asemenea fatalități în fața căreia omul pare a fi neputincios. Autorii cărților Bibliei au anticipat în mare parte asemenea simptome-semne ce vizează acest sfârșit, recomandând în acest sens cartea Sfântului Ioan Teologul, Apocalipsa - Revelația (în limba greacă) și Evanghelia după Matei (cap.24), capitol ce se constituie într-o cuvântare eshatologică a lui Iisus Hristos, asemenea întregii Evanghelii a Mântuitorului, reprodusă de autorii acestor evanghelii canonice.

De aici putem trage concluzia în conformitate cu care eshatologia dă sens vieții pământești, iar moartea se înscrie ca un moment necesar pentru perceperea acestui sens. Marele teolog, N. Berdiaeff, afirma în acest sens că: “moartea este faptul cel mai profund și semnificativ al vieții, care ridică pe ultimul muritor deasupra cotidianului, prin speranța nemuririi sale - sbl.n., viața neavând sens, decât dacă moartea există. Sensul finit este legat de un sens final”. De aceea, eshatologia nu este numai o știință a judecăților și finalităților individuale și generale, ci este un manual despre viață și moarte, finit și infinit, concret și abstract, imanență și transcendență care dă sens vieții omenești, făcând oarecum mai acceptată moartea, care, așa cum am mai spus, se înscrie ca un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții, începută la naștere și încheiată la moartea trupească - pământească, astfel că, cea care dă sens și deschide orizontul nemuririi este eshatologia.

Așadar, eshatologia este învățătura despre lucrurile ultime, momentul ultim al creației, întâlnită în toate marile religii, sub o formă sau alta, cu nuanțe particulare, toate incluzând concepțiile referitoare la viața de după moarte, rai, iad, nemurirea sufletului, învierea morților, renaștere și transmigrație, judecata ultimă și transfigurarea lumii. Dintr-o asemenea perspectivă, eshatologia a influențat întotdeauna conduita umană în viață, astfel că, într-o eshatologie individuală, conduita din această viață va determina destinul ultim al omului după moarte, în timp ce, într-o eshatologie universală, este luat în considerare destinul întregii umanități și al cosmosului - universului în general. Astfel, eshatologia cosmică, bazată pe conceptul de timp ciclic, recunoaște că perioadele istoriei creației se repetă: de la o eră desăvârșită, la declinul unei perioade de criză și, finalmente, reîntoarcerea la o condiție de purificare și reînnoire, ceea ce nu însemnă nici pe departe un sfârșit ireversibil.

De aici rezultă că eshatologia, ca învățătura despre realitățile ultime ale mântuirii, este strâns legată de cealaltă dimensiune teologică, soteriologia, care vizează modul cum ne prezentăm în cealaltă existență din viața de apoi și în fața acestei judecăți supreme, fiind necesară a mântuirii prin credință. Într-un asemenea context, eshatologia nu trebuie confundată nici cu “sfârșitul lumii”, așa cum ne este sugerat de unele religii, și nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoțesc a doua venire a lui Hristos, adică cu Parusia, prin care este prevăzută învierea morților, judecata, raiul și iadul, ci această învățătură eshatologică se referă la o nouă ordine de existență, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie. Stare care face obiectul rugăciunii și speranței sau nădejdii creștine, exprimată chiar prin Rugăciunea Domnească Tatăl nostru: “Vină împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca 11:2), ca rugăciune de cerere, ce ține de această dimensiune teologică eshatologică a împărăției lui Dumnezeu, asemenea și acestei rugăciuni exprimată de Mântuitorul Iisus Hristos. Găsim acest adevăr eshatologic la evanghelistul Luca, care ne spune că “Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17: 21).

Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog

Lasă un comentariu