După Conferința de Pace de la Paris din 29 iulie - 15 octombrie 1946, care încheiase în plan diplomatic Al Doilea Război Mondial, România fiind tratată ca țară ÎNFRÂNTĂ, în ziua de 10 februarie 1947, la Paris, delegația Bucureștiului a semnat, cu Puterile Aliate și Asociate, Tratatul final, conform căruia României i s-au recunoscut drepturile legitime asupra Transilvaniei de Nord, dar i s-a impus plata unor despăgubiri în contul reparațiilor de război.
Trebuie reamintit faptul că, după Primul Război Mondial, frontierele României fuseseră stabilite la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Miniștrii de Externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite, Marii Britanii și Franței confirmaseră granițele României, la 7 mai 1946, dar trasarea acestora fusese contestată de Ungaria. Ca atare, acum, problema a fost dezbătută în cadrul unei comisii special constituite, delegația română prezentând o serie de documente și hărți care să susțină argumentația - o serie de memorandumuri pe teme ca: “Frontiera româno-ungară”, “Tratamentul minorităților” și “Chestiunea evreiască”. Din delegația României făceau parte membri ai guvernului: ministrul de Externe Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Maurer, Richard Franasovici etc. “Deja se simțeau fiorii comunismului înfiripându-se, conducător al delegației fiind Dej.” “Secretarul delegației române era Dimitrie D. Dimăncescu - erou de război, fondator - împreună cu fratele său Ioan - al Cercetășiei din România, decorat de trei regi și ulterior apropiat al lui Winston Churchill. Dimitrie Dimăncescu a relatat în memoriile sale încleștarea de interese din timpul negocierilor de la Paris. Amănuntele de culise sunt cuprinse în cartea «Călător fără hartă», apărută în limba română la finele lui 2017.”
“Membrii delegației erau un grup mixt, jumătate nefiind comuniști, iar cealaltă jumătate comuniști din structurile de bază, aflați în plină manevră de preluare a guvernului cu sprijinul sovieticilor”, descrie Dimăncescu, care avea să ia drumul exilului în 1947, părăsind țara cu o săptămână înainte de abdicarea Regelui Mihai. “Delegația română a susținut cu succes faptul că nu mai puțin de 15 divizii, maximum 18, totalizând 385.000 de oameni, plus un corp de aviație au luptat împotriva Germaniei și aliaților săi ungaro-hortiști în acest interval. De pe 23 august 1944 până în 10 mai 1945, timp de 260 de zile, 12 divizii au avansat 1.000 km în teritoriul inamic. Astfel s-a hotărât acceptarea primei date, ceea ce a conferit României o poziție superioară de negociere, vitală în formularea revendicărilor ei postbelice”.
În fața comisiei, cel care a rostit pledoaria României a fost Gheorghe Tătărescu. “Discursul lui Gheorghe Tătărescu a fost bazat pe fapte, emfatic, și a reușit să convingă Comisia să respingă cerințele Ungariei. Tătărescu trebuia să pledeze în favoarea frontierelor României de dinainte de război, care includeau Basarabia, Dobrogea și toată Transilvania. Nu s-a reușit în privința primelor două din cauza opoziției sovieticilor. În schimb, au putut fi respinse cu succes pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra României”, notează Dimăncescu în memoriile sale.
Marea consolare a României a fost păstrarea Transilvaniei. Menținerea frontierei dintre România și Ungaria a fost socotită o mare victorie a Conferinței de Pace de la Paris din 1946. Inițial, Ungaria revendicase 22.000 kilometri pătrați din suprafața Transilvaniei, ceea ce însemna 22% din totalul estimat la 103.000 kmp. În fața opoziției, cerințele au fost reduse la 4.000 kmp.
Tratatul fusese schițat înainte de Conferință, iar Rusia ceruse României toată flota, militară și comercială. “Singurul care s-a opus a fost Tătărescu. La un moment dat a ținut un discurs excepțional, pe care eu l-am tradus în franceză și în engleză, dar pe care nu am avut voie să-l distribui și nici să trimit transcrierea sa în România. Singurele copii ale discursului care au ajuns în țară au fost cele duse personal de Tătărescu”, dezvăluie Dimitrie Dimăncescu.
“Modul în care s-au trasat granițele noastre a fost o tragedie. S-a folosit o hartă de proastă calitate, fără detalii, pentru a delimita granița. Granița dintre România și Rusia era indicată cu o linie groasă și colorată. Linia era atât de groasă, încât era imposibil să înțelegi de ce parte a frontierei se aflau anumite orașe și unele insule de pe Dunăre. Deoarece granița era așa de prost trasată, rușii și-au însușit toate orașele pe care le-au dorit”.
Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: “Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de față (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepția Insulei Șerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în ființă la 1 ianuarie 1941, cu excepția frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de față”.
Articolul 2 stipula: “Hotărârile ședinței de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule și neavenite. Frontiera dintre România și Ungaria este restabilită prin articolul de față astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena. Transilvania s-a întors acasă!
(Surse: O istorie ilustrată a diplomației românești. 1862-1947”, București, 2011; Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, președinte INIS “ProMemoria” din R. Moldova; Ioana Tomozei, “România, jucată la ruleta rusească”...)
MARIANA CRISTESCU
