Seara, pe la orele 20, am oprit mașina pe o stradă, gândeam eu, destul de centrală. Trebuia să telefonez neamțului, care mă aștepta, că am ajuns în oraș și că de unde sunt nu mă mai pot descurca. Nu aveam o hartă a orașului. Nu erau oameni pe stradă de la care să întreb încotro să o iau. Străzile erau pustii, așa că am socotit că cel mai nimerit lucru ar fi să-l anunț prin telefon că sunt în Stuttgart. Nici țipenie de om, nici o cabină telefonică, nici un punct de sprijin. Ce-i de făcut? A, da. Uite acolo o firmă pe care scria Mercedes Benz. Un gard lung din bare metalice așezat pe șină mi-a întărit convingerea că aceasta trebuie să fie poarta principală. Cabina portarului era împărțită în două. O parte era în afară, în stradă, cealaltă parte era în curte, în interior. Pe zidul cabinei portarului am zărit telefonul salvator.
- Îmi dați voie să dau un telefon? i-am spus portarului care m-a întâmpinat.
- Nu se poate.
- De ce?
- Telefonul este pentru salariați!
- Văd că telefonul este public. Am la mine mărci pe care le pot folosi ca fise. Sunt în dificultate. Trebuie să comunic urgent prietenului meu că sunt aici.
- Nu se poate. Da, telefonul este public, dar este numai pentru salariații întreprinderii. Dumneavoastră vă rog să mergeți la poștă, pe strada... și-acolo veți găsi telefon.
- Este seară, trecut de ora opt și nu cred că poșta va fi deschisă, iar pe străzi nu văd cabine telefonice.
- Nu se poate și nu se poate, portarul o ținea întruna pe a lui.
- Sunteți portarul întreprinderii?
- Da!
- Sunteți german, german?
- Da, sunt german, german. De ce?
L-am lăsat fără nicio explicație și-am luat-o în josul străzii căutând ajutor.
Uite de ce au pierdut nemții războiul, mi-am zis. Ordine executate cu căpețeaua trasă pe cap, de care au fost prinse inelele zăbalei și ochelari negri din piele în dreptul ochilor, pentru îngustarea câmpului vizual.
Strada era pustie, dar la trei case am zărit un om stând în cadrul ușii de intrare a unei clădiri din alte timpuri. M-am oprit în fața lui și i-am spus ce mă doare.
- Cum să nu. Poftiți după mine.
Am intrat în clădire. M-am luat după el. În coridorul îngust și întunecat am zărit o măsuță pe care era un telefon.
- Poftiți, vă rog!
În fața mea era deschisă o ușă de lemn înaltă cu rame sculptate și cu mâner stil care-mi dădea convingerea că mă aflam într-o clădire veche. Dincolo de ușă am observat o cameră spațioasă, bine luminată, cu mese lungi cât ținea camera, așezate una lângă alta, în paralel, pe care erau puse tot felul de aparate de măsurat. Mi-am dat seama că acolo este un laborator de cercetare.
- Poftiți. Aici aveți telefonul.
După ce mi-am terminat interesul, l-am întrebat pe interlocutor:
- Acesta este un laborator de cercetare?
- Da. Nu știți că vă aflați în Institutul Max Planck?
- Nu. Dumneavoastră sunteți portarul?
- Da. De ce?
- Sunteți german, german?
- Da, Sunt german, german.
- Telefonul este public?
- Da, numai pentru salariați, dar dumneavoastră ați fost în dificultate și nimeni din acest institut nu o să-mi taie capul că v-am ajutat.
Portarul era potrivit de statură, cu o față de om cumsecade, îngăduitor, înțelegător și omenos, cu ochi care vădeau blândețe și simplitate. Nimic cazon nu se citea în comportamentul lui.
Când am ieșit în stradă mi-am aruncat ochii pe fațada clădirii. Discret, pe o placă de marmoră scria simplu și cuprinzător: Institutul Max Planck.
Da, mi-am spus, uite de ce nemții au câștigat războiul după ce l-au pierdut. Au asemenea institute la care angajații nu poartă căpețea.
Vaporașul Wilhelma nu era prea mare. Structurat pe un parter și un etaj, avea prora și pupa descoperite. În aceste spații erau câteva mese și scaune în rest, în corpul vaporașului acoperit erau bănci de câte 3 persoane, așezate pe două rânduri.
- Hai să stăm aici, afară, la această masă. Este mult mai plăcut, i-am spus gazdei. Nu eram singurii cu asemenea gusturi. Mesele s-au ocupat repede, iar cei care au fost obligați să ocupe băncile din interior veneau des afară la parapet ca să admire împrejurimile. Neckarul la Stuttgart este de mărimea Mureșului la Arad, dar malurile sunt foarte înalte, abrupte, de îți dau impresia că treci printr-un defileu. Prima observație făcută a fost vița-de-vie care ticsea ambele maluri, cât vedeai cu ochii.
- Nu știam că am să găsesc atâta viță de vie aici, pe valea Neckarului. La noi se cunoaște că în Germania, valea Rinului este marea producătoare de vin.
- Da, aveți dreptate, dar și zona Wurttemberg și Stuttgartul este mare producătoare de vin și bere în Germania.
- Proprietar este statul?
- O, nu. Statul nu are în stăpânire niciun butuc de viță- de-vie. Proprietari sunt oamenii din împrejurimi. Unii se ocupă numai cu vița-de-vie, iar alții dau via în arendă.
Mă uitam uluit la malurile pline cu butuci de viță-de-vie. Totul era aranjat pe orizontală și pe verticală. Nu se vedea niciun hotar între tarlale. Totul era măsurat, aranjat, cântărit și socotit. Gândul mi-a zburat la falangele Schutzstaffel SS organizate de Reichsführerul-SS Himler care îmbrăcați în negru și cu steaguri cu zvastică, defilau în fața lui Hitler, dar și la soldații sovietici care și ei treceau în pas cadențat, în falangă de marș și defilau prin fața lui Stalin, la parada de 1 Mai sau 7 Noiembrie, tot după modelul Reichsfiihrerului SS Himler. Singura deosebire era că soldații sovietici purtau în loc de steaguri cu zvastică arme în bandulieră care sugera în mintea fiecăruia amenințarea: vin la hăbuceală.
(Va urma)
Dr. ONORIU IUNIU CORFARIU
