În acest sens, Biserica creștină îi îndeamnă pe credincioși ca, înainte de a se preocupa de judecata de apoi, să se preocupe și să se îngrijoreze totodată de cel mai apropiat moment eshatologic, cel individual, care este și cel mai important moment de răscruce din viața fiecăruia, și anume de despărțirea sufletului de trup, de liniștea sufletească cu care este întâmpinată această desprindere. A se vedea în acest sens modul cum descrie această legătură dintre trup și suflet apostolul Pavel (2 Corinteni 5:1-10), unde ne spune că această locuință pământească va fi părăsită pentru una alta veșnică din ceruri, care este nefăcută de mâna noastră, zidirea fiind de la Dumnezeu, Cel care ne-a dat arvuna Duhului. Evident, răsplata se va face în urma judecății din fața scaunului lui Hristos, astfel că fiecare va primi după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău, fiind de fapt reactualizată și în acest caz eshatologic principiul karmic al acțiunii și reacțiunii. Biserica nu face altceva decât îndeamnă credincioșii și îi învață cum să se pregătească pentru întâlnirea cu Hristos la această judecată particulară, care urmează îndată după moartea fizică, în vederea trecerii sufletului într-o altă lume de dincolo, ca urmare a acestei judecăți divine.
Există și alte interpretări mai pesimiste despre eshatologie și sfârșit, decât cea creștină, care așa cum vom arăta, este și o învățătură sau profeție despre împărăția milenară a lui Iisus Hristos, după a doua venire ca Judecător suprem. Ca atare, paradigma eshatologică încorporează atât învățătura despre ceea ce urmează după moarte, cât și învățătura cu privire la pregătirea omenirii și a omului în așteptarea revenirii Mântuitorului în vederea săvârșirii acelei judecăți a omenirii pentru faptele și păcatele săvârșite în scopul mântuirii acesteia. Ca atare, din perspectivă eshatologică, lumea care va începe din nou, nu va avea ca scop sfârșitul, ci eternitatea, veșnicia, devenind antitetică cu lumea creată și existentă până la acest sfârșit înnoitor, dar care, așa cum presupune planul divin, se va termina cu un asemenea sfârșit apocaliptic, prevestit profetic printr-o anumită simptomatologie apocaliptică cu privire la revenirea lui Iisus Hristos pe pământ, creându-se o nouă ordine în planul creației și, implicit, pe pământ.
Deși se întâmplă la «sfârșitul» istoriei actualei existențe create, împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces continuu, ci se realizează în afara acestei linearități temporale, în cadrul procesualității sale fiind marcată o discontinuitate, devenind lineară doar sub raport istoric - imanent, nu și transcendent, adică anistoric. De aceea, așa cum am mai spus, din perspectivă eshatologică, lumea care
