- Și cum se procedează?
- Simplu. Fiecare își culege recolta și o predă la o fabrică de vinificație la Stuttgart. Predă atâtea kilograme de struguri, primește atâția litri de vin.
- Cum, și toți strugurii sunt băgați în aceeași “oală”?
- Da. Toți strugurii sunt vărsați într-un sistem de valțuri după care mustul obținut este trecut în butoaie enorme pentru fermentare. O parte din vin este îmbuteliat și trimis pentru vânzare. Altă parte se predă proprietarului, în butoaie, la învoială.
- Și la câte mărci ajunge litrul de vin?
- Costul litrului de Riesling ajunge la 2-3 mărci și se vinde pe piață la 8-10 mărci. La voi nu este așa?
- Nu în toate locurile. Pe Prut, la Ștefănești și Movila se vindea ziua de băut cu 5 lei, adică o marcă.
- Nu înțeleg, mi-a spus neamțul. Cum ziua de băut cu 5 lei?
- Adică intri la om în casă, te așezi la masă și te servește cu vin, cât dorești, în căni de lut nemarcate.
Când pleci, după o oră, două, zece, ori a doua zi, lași gazdei 5 lei, adică o marcă.
Atunci am observat că cei din jur sunt interesați de discuțiile noastre. Toți ciuleau urechile.
- Și mai este ceva. La întrebarea mea despre procesul tehnologic de producere a vinului la voi, în Germania, mi-am adus aminte ce mi-a spus un bătrân, proprietarul unei tarlale cu viță-de-vie din localitatea Ștefănești:
- Vezi tarlaua asta, m-a atenționat bătrânul, strugurii din colțul din stânga sus îi culeg separat. Dacă bei din vinul făcut din acești struguri apare o stare de bună dispoziție, de voioșie, toată ziua ești foarte vesel și crezi că lumea ta este cea mai bună dintre lumi, dintr-o dată privești cu încredere viața și viitorul. Dacă bei din vinul făcut din strugurii din colțul din dreapta sus începi să verși lacrimi de întristare sau de emoție. Începi a jeli o dragoste pierdută, regreți o ființă sau un lucru pierdut, începi să-ți plângi păcatele. Începi să-ți fie milă de tine sau de cineva, sau să te căiești, să regreți. Povestești și îți pare foarte rău de nenorocirea cuiva și multe altele. Dacă bei din vinul făcut din strugurii din partea de jos a tarlalei umbli toată ziua după femei. Este un puternic stimulent al instinctului de reproducere. Dintr-o dată devii amorezul care nu poate fi întrecut, un Casanova irezistibil, o forță masculină pizmuită de toți bărbații. Dintr-o dată devii „apt”.
- Vă rog să mă scuzați că intervin în discuție, s-a amestecat în vorba noastră un bătrânel cu păr rar, lins pe spate și vopsit proaspăt în roșu, cu sprâncene stufoase vopsite în negru, îmbrăcat cu o bluză multicoloră și purtând în mână un baston care oscila parkinsonian în dreapta și în stânga. Vreau să vă întreb unde se poate cumpăra acest soi de vin. Omul dumneavoastră ar face bani frumoși dacă ar veni să comercializeze acel vin, aici, la noi, în Germania. Cred că omul dumneavoastră nu știe că marca este o valută forte. Nu dorește să se îmbogățească?
Am schimbat discuția și l-am întrebat pe bătrân dacă știe ceva de familia von Stauffenberg.
- Aici, lângă Stuttgart trebuie să fie castelul.
- Nu, nu cunosc, mi-a răspuns bătrânul ușor răstit, provocator și dușmănos.
- Cum se poate? Este o familie veche de aproape un mileniu din care cel mai vestit reprezentant este Claus Schenk von Stauffenberg, cel căruia i-a venit în cap la Rastenburg să-l treacă în lumea drepților sau a strâmbilor pe Hitler.
Atunci am observat că o parte din cei care asistau la discuție erau cu capul în pământ, alții se uitau la mine neprietenos. Sigur că întrebarea mea despre von Stauffenberg a fost o gafă. Atunci mi-am dat seama că unii dintre nemți au aprobat, alții au dezavuat gestul conspiratorului.
Se făcuse foarte târziu. Era timpul să mergem acasă. Vizitasem Wilhelma Friedrichsbau Theater, Opernhaus im Schlossgarten și Grabkapelle construită de împăratul Wilhelm I. pentru soția lui, Katharina Pawlowna, fata țarului Paul I, fiul Ecaterinei cea Mare.
Ținta noastră era Schwabstrasse, o arteră principală cu două și trei benzi de circulație pe sens, cam de 7-8 kilometri lungime, care străbătea orașul de la nord la sud și din care se deschidea strada noastră Klopstok-strasse. Pe străzile spre casă nu am întâlnit țipenie de om. Surpriza cea mare a fost când și în Schwabstrasse, arteră de circulație atât de importantă, nu era nimeni, nu se vedea suflet de om, nici un vehicul în susul și nici în josul drumului. Strada era pustie. Doar la o trecere de pietoni un om aștepta culoarea verde a semaforului. Am stat și am urmărit scena. Probabil că nu era așa de importantă trecerea pentru pietoni pentru că s-a scurs timp până i-a apărut culoarea de trecere. Abia atunci omul nostru a îndrăznit să pună piciorul pe carosabil.
Disziplin, Disziplin, mi-am zis, și gândul mi-a fugit la trecerile de pietoni de la noi, neluate în seamă de compatrioții noștri!
Atunci am priceput atitudinea portarului de la Mercedes Benz cu toată lipsa de înțelegere și îngustimea lui de vederi, atitudinea plină de generozitate a portarului de la Institutul Max Planck și atunci m-am lămurit cum au putut nemții să ajungă o țară cu un standard de viață atât de ridicat după ce tot teritoriul lor Ie-a fost “arat” de catiușele rusești și de bombele cu napalm aruncate cu generozitate de avioanele Liberator.
Disziplin, Disziplin.
Cine a câștigat Al Doilea Războiul Mondial?
Oare cum vine asta să câștigi războiul după ce l-ai pierdut?
Adevărul este greșeala îndelung corectată, a zis Hegel, și nemții l-au ascultat.
(Va urma)
Dr. ONORIU IUNIU CORFARIU
