Radu știa că șefa serviciului sanitar este o femeie dintr-o bucată, hotărâtă în decizii, pe care nu o clintea nimeni și cu nimic de la o hotărâre dreaptă, indiferent de poziția politică a celui care intervenea. Era o femeie frumoasă, potrivită de statură, cu ochi albaștri și o față sinceră. Avea o vorbă clară, răspicată, fără ambiguități, fără ezitări și fără scornituri. Vorba lipsită de pudoare, aruncată când și când, ici și colo, potrivită în context, îi creștea valoarea de om sincer, drept și cu picioarele pe pământ. Nimeni și niciodată nu s-a supărat de o asemenea vorbă, chiar dacă „măscărea” interlocutorul de mamă sau de organelle rușinoase. Aprecia sinceritatea conlocuitorului și acorda „bonificație” salariatului care spunea pe șleau ce avea în „gușe”, fără ocolișuri, fără șiretlicuri și fără „machiavelisme”.
Radu prețuia calitățile ei și spunea că zânele au nimerit-o bine când au înscris-o în catastif.
Ursitoarele se inspiraseră din Frederic Mistral care născocise prenumele de Mireio din cuvântul provensal mirar (a admira).
- De ce nu ceri audiență la medicul șef al județului?
Du-te și prezintă-i toată situația! Ea trebuie să-ți dea dezlegarea și să-ți rezolve situația. Este o femeie inteligentă, rațională, binevoitoare și plină de înțelegere la necazurile angajaților.
- Am fost o dată și m-a respins. În ziua aceea era furioasă.
Veniseră de la București, de la Ministerul Sănătății, în inspecție, niște tovarăși care nu prea știau ce vor, care nu erau la curent cu problemele de sănătate publică și care au reușit să o pună pe jar.
Eva venise cu tatăl ei să consulte un medic. Pe lângă simptomele pe care le acuza și-a vărsat și of-ul.
- Nu mă simt bine. De zece ani, efortul fizic și professional deosebit de intens, responsabilitatea stresantă, într-o circumscripție sanitară mare, cu sate răzlețite, cu drumuri impracticabile și singură, m-au îmbolnăvit, iar porția de hurducătură pe care o „încasez” zilnic, dimineață de dimineață, în autobuz, îmi face „praf” rinichiul sănătos.
Naveta a ajuns de nesuportat. După o muncă de 8 ore, altădată de 24, când vin spre casă cu același autobuz, pe același drum plin cu gropi, o altă porție de zdruncinături mă „termină”. Sunt născută aici, în Tg. Mureș, am locuință și am buletin de oraș. Toată familia îmi este aici și eu nu pot să primesc un post în oraș, după ce mi-am făcut datoria mai mult decât trebuie? Sunt posturi suficiente, chiar în specialitatea mea de asistentă medicală de pediatrie.
- Ce este cu rinichiul tău?
- Este nefuncțional.
- Care dintre ei?
- Dreptul.
- De unde știi?
- Am avut o colică la rinichiul stâng și mi s-a făcut o scintigramă. Acolo și atunci s-a observat defectul. Dacă se îmbolnăvește și rinichiul sănătos, nu am scăpare.
- Cere încă o dată audiență la tovarășa directoare, i-am sugerat asistentei.
- Mi-este frică.
- Foarte bine. Ascultă! Înscrie-te în audiență. Va fi obligată să te primească. Când vei intra în biroul ei, sigur ți se va adresa cam așa:
- Ce vrei, fato! Ce dorești?
Tu îi vei răspunde că ești bolnavă, că de zece ani faci naveta și-i vei relata toată povestea pe care mi-ai spus-o.
Ea te va întreba:
- Ai dovezi medicale?
Tu, fără nici un cuvânt, îi vei pune pe masă scintigrama. Îți spun eu, n-o să mai ai nevoie de alte dovezi medicale. Ea se va uita pe scintigramă și te va întreba:
- De ce nu ai venit la mine mai repede cu acest rezultat?
Scurt, simplu și fără să șovăi îi vei spune:
- Mi-a fost frică de dumneavoastră!
- Cum o să-i spun așa ceva? Mă va da afară.
- Dacă vrei să ai câștig de cauză, dacă vrei să-ți dea transferul, fă cum îți spun. Sigur că așa se va desfășura audiența.
A trecut o săptămână și într-o zi am primit vizita lui Eva și a tatălui ei. Când au dat cu ochii de mine au început să zâmbească.
- Ei, cum s-a întâmplat?
- Marțea trecută, după masă, de la orele 14, tovarășa directoare a avut zi de audiență. Am fost a treia pe listă. Când am intrat în birou, cu aceste cuvinte m-a primit:
- Ce vrei, fato! Ce dorești? Exact vorbele dumneavoastră, l-am relatat pe scurt toată povestea cu naveta și rinichiul bolnav.
- Ai dovezi medicale? a fost a doua întrebare.
I-am pus pe masă scintigramă. S-a uitat lung la ea, a examinat-o și a adăugat:
- De ce nu ai venit la mine mai repede cu acest rezultat? M-am gândit o clipă. Să spun, să nu spun ce m-ați învățat. Da, mi-am zis. Dacă totul a decurs așa cum ați prevăzut, așa trebuie să continui. Mi-am luat inima în dinți și i-am răspuns cu un glas înecat:
- Mi-a fost frică de dumneavoastră!
- Adică cum ți-a fost frică de mine?, a replicat directoarea.
- Așa cum vă spun. Mi-a fost frică de dumneavoastră!, am răspuns prompt și cu mai mult curaj, dar în clipa următoare am început să regret îndrăzneala mea.
Tovarășa directoare a stat puțin pe gânduri, ochii I s-au fixat pe podea, s-a uitat lung la mine, apoi a pus capul în pământ și-a rămas așa preț de câteva zeci de secunde. Na, mi-am spus, până aici mi-a fost. Acum mă va da afară. Cu voce potolită ca și cum vorba i-ar fi urmat gândul, am auzit-o: l-a fost frică de mine!, apoi brusc, exploziv, hotărâtă, a decretat:
- Se aprobă transferul în oraș.
- Da, da, i-am spus Evei, știam eu că directoarea este:
hotărâtă
dreaptă
sinceră
vorbă clară
vorbă răspicată
fără ambiguități
fără ezitări
fără scornituri
fără șiretlicuri și
fără „machiavelisme”
și pe deasupra un medic excelent.
- Tovarășe directoare! Dacă toți „ăia” de sus ar fi fost ca tine, află că socialismul nu se îneca la mal, iar Orvel rămânea fără obiectul muncii.
(Va urma)
Dr. ONORIU CORFARIU
