Exploatarea românilor
“Ungaria a avut o istorie de subjugare a popoarelor, o istorie de rapt, de însușire a muncii altora acaparând-o în propriul profit și în dauna altora, punând-o în serviciul propriei culturi, cu prețul inculturii altora. Prin tratatul de la Trianon, dimpotrivă (ungurilor - n.a.), s-a făcut mai mult decât dreptate, vi s-a lăsat moștenire vouă tot ce ați călcat. Ba v-ați ales și cu capitala țării, cu bogățiile cumulate, care înseamnă mai mult decât o provincie, creație a tuturor. Și acum, în loc să recunoașteți raptul, vă plângeți că ați fost despuiați, că vi s-a făcut o spectaculoasă nedreptate istorică. Dar ați fost despuiați de cuceririle, adică de rapturile voastre, de fapt, prin eliberarea în sfârșit a popoarelor pe care le-ați călcat. Ați profitat de istorie atât timp și în așa măsură că acum vă socotiți despuiați. Redeschideți cu noi istoria, cu bună credință și nu cu ochii închiși, cu orgoliul, cu dreptul suveran de care ne învredniciți, coborâți cu picioarele pe pământ, numărați secolele de servituți, de muncă la care ne-ați osândit, deschideți inventarele latifundiilor, bilanțurile dărilor, muncilor obștești, pe sol, în subsol, întreținerea armatelor, sângele vărsat, cercetați vestigiile acelei activități anonime care v-a îmbogățit istoria sârguindu-ne pe noi, excluzându-ne pe noi de la parte, alungându-ne copiii din imobilele istorice, răzvrătindu-vă când vă contestăm exclusivitatea, apetitul stăpânirii indefinite în virtutea cuceririi, adică a raptului, a cotropirii. Cine v-a dat în stăpânire în exclusivitate acest pământ pe care l-ați călcat? L-ați adus cu voi de unde ați venit? Deschideți măcar din curiozitate scriptele vremurilor (...) Istoria, cultura cu care vă mândriți voi, însă, nu s-a clădit numai pe munca noastră, în ea cel puțin 2/3 este efortul nostru, al tuturor. Statul nostru comun de ieri v-a lăsat moștenire numai vouă, iar nouă numai ce am putut încropi din eforturile noastre în plus peste cele comune? Revoluția am făcut-o pentru a readuce, a asigura privilegiile voastre? Acum chiar și cu sângele nostru.
Numărați secolele de muncă servilă, socotiți brațele noastre de muncă. În serviciul stăpânilor feudali mai întâi, în serviciul de stat, în serviciul obștesc apoi. Care este partea popoarelor supuse? Care este partea noastră în istoria acestei Transilvanii, în istorie, în moștenirea ei: în cultura ei cu care vă mândriți, golindu-ne pe noi de munca noastră, reducându-ne la popor tolerant numai? Tot ce am investit, voit sau nevoit, în construcția acestui stat, în tezaurul lui istoric, este moștenirea de drept numai a voastră, privilegiul vostru intangibil, din care ne excludeți? Da, să fim frați, dar și la moștenire, la partea din patrimoniul istoric! Sau nici nu vă trece prin gând?
Ciudată frăție!
Și asemenea munci unde se contabilizează, pe secole? Și apoi șirul nesfârșit al celorlalte munci. Și-apoi feluritele daturi, monopoluri, tabloul spectacular al obligațiilor. Tabloul nesfârșit al îndatoririlor publice, dări, obligații militare, lucrări de ocne, mine, drumuri, poduri, cărăușii în serviciul unor stăpâni, unui stat străin. Totul intră numai în patrimoniul poporului, statului stăpânitor: rămâne privilegiul său? Nu ne rămâne din acest tezaur nici o fărâmă?
Ați creat școli superioare, cu profesori străini de renume, cu salarii mari, ați studiat în școlile înalte ale străinătății, cu care ne-ați putut sfida “inferioritățile”, “incultura”, ați înființat biblioteci de nivel european - Biblioteca Batthyáni, Teleki, Biblioteca Muzeului Ardelean, biblioteci liceale - numai cu mijloacele proprii? Biblioteca Batthyáni este creată de “episcopia” catolică din Alba Iulia... Biblioteca Teleki are la temelie latifundiile ardelene ale familiei marelui magnat ardelean Teleki. Muzeul ardelean are la bază marea nobilime ardeleană, inclusiv marele domeniu românesc al Chioarului (...) Puneți cele două hărți față în față, pe a lui Kossuth din 1850, conturând partea maghiară a Ungariei, cu cea hotărâtă la Trianon. O sentință mai justă nici că se putea! La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact cât a călcat în cursul istoriei sale din teritoriile altora!
Cu atât mai puțin i-am putea cere recunoaștere pentru sângele vărsat, pentru zecile de mii de morți semănați pentru eliberarea Ungariei de sub stăpânirea hitleristă, eliberare pe care, desigur, n-a dorit-o!
Vreun vag cuvânt de recunoaștere pentru această enormă muncă în serviciul virtuților lor istorice cu care se mândresc? Ei nu cunosc asemenea obligații. Ne-au gratificat doar cu titlul de excluși din rândul fiilor patriei, de tolerați ..., cu religia noastră împreună. Au trebuit să vină demnitarii imperiali, împăratul însuși să le recunoască munca, să repare enormitatea. Înainte de toate, generalul Hadik, în memoriul său din 1768, consternat mai ales de iobăgia românilor, de robota lor excesivă și neregulată. Spectrul ei îi apare supraîncărcat, alarmant, șirul ei lung, nesfârșit: arat, semănat, cărat, treierat... Nu este timp sau împrejurare care să-l absolve pe iobag de muncă. Om și vite trebuie să îndure slujbele domnești, în timp ce economiile lui suferă, familia lui flămânzește acasă (...) Urcarea plângerii supusului pe cale ierarhică atrage după sine răzbunarea stăpânului... Tot atâtea motive de fugă, de emigrare. Generalul O' Donell, guvernatorul, la 1769, nu este nici el de altă părere... În cele mai sumbre culori îi apare imaginea iobagului, mai ales a iobagului român, și contelui Leopold Clary, tezaurarul Transilvaniei, la 1772: iobăgia, căreia îi este supusă aproape întreg poporul român, este o apăsătoare povară care-i îmbâcsește supusului aerul și îi face patria nesuferită. Poporul român a îndurat mereu tratament neuman, a fost adus la disperare și de la aceasta la emigrare (...) Și mai edificatoare imagine a poporului român este cea servită împăratului de generalul Preiss prin pana concepistului Thoman. În prezentarea amplă a poporului român, remarcă... înainte de toate... supunerea și exploatarea aproape de sclavie (...) Împăratul încă în prima sa călătorie prin Transilvania este impresionat și el cu deosebire de soarta românilor, cei mai oropsiți: Acești bieți supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și de încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor, într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns și nu este decât de mirat că se mai găsesc atâția și că n-au fugit cu toții. Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci dar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu este sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi, și poate în fiecare ceas, la lucrul domnului său; cum ar putea în asemenea împrejurări să pună râvna în lucrarea pământului său... Iobagul este un sclav al domnului său, el n-are niciun mijloc de existență... Aș avea mustrări de conștiință dacă n-aș arăta că această țară are nevoie mai mult decât oricare alta de o reglementare urbarială - scria în raportul său către împărăteasă și către Consiliul de Stat. Și mai cităm încă o opinie străină, pe a notaristului austriac Hacquet, din 1788: Numai atunci este luat în seamă (românul - n.a.) când ungurul sau sasul nu-și mai poate purta sarcina sau este prea grea pentru ei: atunci este binevenit și românul care, ca o vită de jug, trebuie să poarte în locul lor partea cea mai mare, dacă nu chiar toată, altfel nu”. (Prof. univ. dr. David Prodan, membru al Academiei Române).
Viața românilor din Ardeal a fost, după năvălirea ungurilor, un adevărat calvar, nu doar religios, ci și social. Mulți români ardeleni, speriați, s-au retras în codri de unde, văzând că ungurii nu se retrag, s-au întors înapoi, la casele și moșiile lor - luate între timp în stăpânire, forțat, de către “bisericile” și “mănăstirile” catolice ungurești. Conflictul iscat, între vechii și noii proprietari, avea să fie însă rezolvat de regele Coloman “Cărturarul” (1095-1114) care, reglementând dreptul de proprietate, a decis ca “vechii locuitori alungați, care nu au pământ în altă parte, să se întoarcă pe pământul lor”. Și așa au ajuns românii din Ardeal, pe propriul lor pământ, să le plătească ungurilor, conform istoricului maghiar M. Horváth (1860), diferite dări și supunere! Dar, peste 100 de ani, s-a ajuns din nou la cotropirea pământurilor țăranilor liberi români, de către nobilimea maghiară, prin privilegiile ce le-au fost acordate de regii unguri Andrei al II-lea (în 1224) și Bela al IV-lea (în 1267)...
Prof. COSTEL NEACȘU
Nota 10.