Noi am fost speranța clipei făcătorilor de lume,
Bob de lacrimă curată într-o vreme schimbătoare,
Zvârcolirea ei din urmă, când acelea ce-au fost bune
S-au topit de-acum în umbra unui petic de uitare.
Satule, tu-ai fost cuibarul lumii veșnic înnoite
Și pecetea apăsată ce ai pus-o peste toate,
Te-ai 'nălțat în vrednicie și cu capul sus'nainte
Ai trecut prin tina-ți sfântă, de la naștere la moarte.
Brazda ți-a făcut-o plugul veșnicită-mbucătură
Învățând cât prețuiește munca-n codrul cel de pâine,
Iară dascălul ce-n picuri tot ne-a dat învățătură,
Ne-a deschis a lumii poartă pentru ziua cea de măine.
Preotul ne-a pus în suflet miruita cea credință
Și îndemn ca-n fapte bune viața asta să ne-o trecem,
Ca la urmă, când lăsa-vom astă lume-n suferință
Într-o alta mult promisă, veșnicia s-o petrecem.
Datini sfinte și-obiceiuri, călindare peste an
Învățat-am să le ținem de la bunii noști' părinți,
Ce ne-au spus că din vechime ele-s aurul din ban
Ce-l adună fiecare, umple-și sufletul cu sfinți.
***
Toate le-am făcut comoară într-o țandără de gând
Și le-am dus prin largul lumii, urmei să nu-i fac rușine,
Iar acuma moștenire ți le las într-un cuvânt
Să îți fie îndreptarul când gândi-vei despre mine.
MIRCEA DORIN ISTRATE
