Era o zi și o noapte de iarnă transilvană cum altele nu vor mai fi vreodată.
Pe coșurile țuguiate ale caselor, cu zidurile îngropate de-a binelea în zăpezile viscolite, fumurile albicioase păreau niște lungi și despletite fuioare, numai bune de a fi prinse în furcile de tors ale fetelor satelor strânse în șezători. Rotocoalele lor vesteau privitorului că iarna intrase de-a binelea pe ulițele sătucului meu drag. Iar în casa foștilor mei părinți și bunici, moștenită de nepoata Măriuca și de soțului ei, Ilarie, era cald și bine. În așteptarea telefonatei mele sosiri, precum și a celor șapte copii și nepoți ai lor de la oraș, amabilele noastre gazde puseseră la fiert, de cu seară, într-o oală mare, boabele sfârnite ale câtorva știuleți de cucuruz agățați, cu pănușe cu tot, în cuiele grinzilor bătrâne ale pridvorului de la intrarea în bucătăria de vară. De asemenea, în cuptor, la copt, un sfert de ferdălă de cartofi făgărășeni, cu miezul gălbui precum untul laptelui gras de oaie, muls târziu în toamnă. Sub plita de tuci, buștenii de carpen trosneau din toate încheieturile și nodurile lor, aducându-mi aminte de cântul jăratecului acelei sobe dintr-o lungă și odihnitoare noapte de iarnă. Cea care îmi părea că nu va mai ajunge niciodată în pragul zorilor dimineții. Așa se făcea că îmi reaminteam cum mult prea devreme bătrânul Soare se afundase în întunericul acelei nopți, dispărând dincolo de orizont și înroșind dealurile troienite de albul zăpezilor într-un asfințit nefiresc de frumos. Până una alta, ieșisem în pridvorul casei, iar peisajul înaltului cer senin era de-a dreptul încântător. Stelele păreau a fi toate la locul lor, așa cum le lăsasem eu în copilărie. Și atunci, ca și acum, se oglindeau în aceeași “fereastră” larg deschisă a Lunii. Și tot ca și atunci, de mult de tot, mă surprindeam că din joaca copilărească număram în gând petele roșiatice lăsate de zăpezile viscolite pe țiglele dezgolite ale caselor, șurilor și grajdurilor vecinilor de pe ulița mare a satului. Sub covorul gros al zăpezilor încercam să ghicesc vechile urme ale cărării bătătorite de pașii mei care duceau spre fântâna cu cumpăna împovărată de o dărăboaie de stâncă prăvălită la vale dintr-un pinten răzleț al Munților Făgăraș. Zâmbeam îndelung văzând că viscolul i-a pus ciuturei fântânii o hazlie căciulă albă, înghețată sloi și nefiresc de țuguiată! De timpuriu, înserarea mă vestise că ziua se pregătește să se ducă în pripă la culcare. O văzusem pe a mea bună mătușică, Anica, ultima din cele trei surori ale regretatei mele mame, că își domolea pe plita sobei o căniță cu lapte de bivoliță, îndulcit, parfumat și aromat cu mici cubulețe rupte dintr-un mare și greoi fagure plin cu miere de albine. Își freacă palmele mâinilor între ele vrând să mă avertizeze, ca de fiecare dată: “O să vezi tu, măi nepoate, că la bătrânețe frigul e mai frig, iar iernile mai lungi și mai aspre!”. Până una alta, o văd că îngenunchează sub feștila candelei fumegânde, străjuită de o veche și sfântă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în Brațe. Prinde a citi în șoaptă din cartea ei de rugăciuni. Vorbe îngânate, numai de ea știute și auzite. După care se strecură sub plapuma lânoasă și călduroasă a vechiului ei pat de pe vremea când era încă fată jucăușă la horă, în sat. Trăgea nădejde la tihnita ei odihnă, urându-ne reciproc noapte bună și rugându-l pe bunul Dumnezeu să ne aibă în paza lui dreaptă! Silabisind ceva mai tărișor, rostesc “Noapte bună”, după care rămân fără poftă de somn. Citesc la lampa cu feștilă din vechea-mi carte, deschisă și răsfoită încă din lunile toamnei târzii a acelui sfârșit de an. Dincolo de miezul-nopții îmi ascut auzul la înțelesul rostului lătratului răgușit și îndepărtat al câinilor ciobănești de la stâna de deasupra satului. Intensitatea “vocilor-lătrate”, precum și nervozitatea din glasurile lor, prevestesc fie apropierea ursului, fie a unei haite de lupi. Dintr-odată, peste lătrături se suprapun suduielile temătoare ale ciobanilor. Spusele lor împiedicate și neînțelese ajung până dincolo de ferestrele camerei mele. Ca urmare, ciulesc și mai mult urechile. Mătușica mea n-are nici habar de tot acel tărăboi și larma din munți! Doarme visând, probabil, la o frumoasă și nefiresc de albă noapte de Crăciun din anii copilăriei sale. Iar eu continui să fiu statornic în trista-mi convingere că satul meu drag și de neprețuit este, de o bună bucată de vreme, de-a dreptul îmbătrânit. Părăsit și uitat de lume. Astfel că mi se mai spulberă încă o iluzie despre locurile copilăriei mele și ale prietenilor mei de școală. Dar, chiar! Oare unde or fi ei, rătăcind prin lume de nu ne mai scriu și telefonează?! De nu ne mai caută, lăsându-ne în grija și prada nemiloasei uitări! Noroc cu aparatul de radio cu baterii. De la spusele slujitorilor lui mai știm câte ceva din mersul treburilor Țării și Lumii. Dar și starea nestatornică a vremii și vremurilor. Sunt gânduri și meditații melancolice dintr-o noapte senină și geroasă de iarnă. Într-un târziu îmi vine pe la gene “Moș-Ene” și ca de fiecare dată adorm repetându-mi în gând crezul-poruncă al tatălui tatălui meu. “Moșul-țăranul” ne spunea cam așa: “Copiii și nepoții mei, țineți minte ce vă spun: Casa părintească niciodată nu se vinde! Pentru că niciodată nu se înstrăinează lucrurile și locurile amintirilor mele și ale voastre. Iar satul nu trebuie să-și uite fiii. Și nici fiii vatra”!
IOAN VULCAN-AGNITEANUL
